Grigore II Ghica Sursa foto: commons.wikimedia.org
Secolul al XVIII-lea a reprezentat pentru Principatele Române o perioadă de profunde restructurări politice, sociale și instituționale, cunoscută în istoriografie sub numele de „epoca fanariotă”. Inaugurat în Moldova (1711) și în Țara Românească (1716) ca urmare a mișcărilor de emancipare de sub suzeranitatea otomană tentative de voievozi precum Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, acest regim a însemnat numirea directă de către Poartă a unor domnitori recrutați din rândul aristocrației grecești din cartierul Fanar al Constantinopolului, dar și din rândul unor familii boierești pământene puternic asimilate din punct de vedere cultural.
Printre aceste mari dinastii, clanul familial al Ghiculeștilor ocupă un loc de prim rang. Avându-și originile consolidate încă din veacul precedent, când dăduse deja doi voievozi de seamă (Gheorghe Ghica și Grigore I Ghica), această familie s-a remarcat în epoca fanariotă prin obținerea tronului de încă cinci ori, prin intermediul unor personalități complexe, sfâșiate adesea între loialitatea obligatorie față de Înalta Poartă și tendințele de modernizare sau jocurile diplomatice secrete cu noile mari puteri creștine: Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus.
Grigore al II-lea Ghica: Începuturile domniei și supraviețuirea politic-diplomatică
Ascensiunea celei de-a doua generații de domnitori Ghica din secolul al XVIII-lea a început cu Grigore al II-lea Ghica, nepot de soră al renumitului Nicolae Mavrocordat. Acesta a fost înscăunat mai întâi în Moldova, păstorind destinele țării între 26 septembrie/7 octombrie 1726 și 5/16 aprilie 1733. Din punct de vedere politic, venirea sa pe tronul de la Iași a fost privită ca o epocă de tranziție, dar și de speranță. Grigore al II-lea nu era un novice în arta guvernării și a supraviețuirii politice; în etapa precedentă, el îndeplinise timp de un deceniu (1716–1726) funcția de mare dragoman (interpret oficial și diplomat) la Poartă, fiind extrem de apreciat în capitala otomană pentru calitățile sale native de diplomat și bun cunoscător al limbilor străine.
La Iași, instalarea sa a fost primită cu un val de optimism de către elitele locale. Cronicile vremii notează că boierimea moldoveană era bucuroasă că acum „au găsit liniște și mângâiere”, sperând într-o relaxare a presiunii fiscale și într-o stabilitate internă după ani de nesiguranță. Cu toate acestea, domnia sa nu a fost scutită de amenințări interne și externe orchestrate de facțiunile rivale. Dumitrașco Racoviță, fratele fostului principe înlocuit din scaun, alături de ginerele său, Iordache Costache-Venin, au refuzat să accepte noua realitate politică și au căutat sprijin militar la tătarii buceagliei pentru a-l readuce pe Mihai Racoviță pe tronul Moldovei.
Pentru a-și securiza poziția, Grigore al II-lea Ghica s-a folosit din plin de vasta sa rețea de contacte stabilită în perioada în care fusese dragoman. La Stambul, el întreținuse raporturi strânse cu ambasadorii marilor puteri occidentale – Franța, Anglia și Olanda –, dar și cu miniștrii rezidenți ai Rusiei și Poloniei, cu agenți influenți din rândul tătarilor și, în mod special, cu internunțiul habsburgic la Constantinopol, Michaël von Talmann. Documentele istorice atestă că, încă din 16 noiembrie 1726, domnul Moldovei s-a angajat în transmiterea în secret a știrilor de importanță strategică privitoare la negocierile secrete de la Stambul. Pentru a-și asigura loialitatea și serviciile diplomatice ale lui Talmann, principele i-a acordat acestuia importante sume de bani din vistieria țării. Planul său pe termen lung era de a-l folosi pe internunțiul habsburgic ca agent de influență al Moldovei în chestiunile internaționale delicate, oferind totodată un sprijin logistic și politic fratelui său, Alexandru Ghica, cel care preluase funcția de dragoman al Porții (1726–1741).
Revolta tătarilor și presiunile otomane
Stabilitatea Moldovei a fost grav zdruncinată în octombrie 1727, odată cu declanșarea violentei revolte a tătarilor din Bugeac sub conducerea lui Adil Ghirai, ridicat împotriva propriului său frate, Mengli Ghirai, hanul Crimeii. Această mișcare de rebeliune a transformat teritoriul Moldovei într-o zonă de tranzit și o țintă directă pentru atacurile devastatoare ale hoardelor tătărești. Pus în fața unei crize majore, Grigore al II-lea Ghica a trebuit să execute ordinele venite de la Poartă. Sub comanda sa, oastea Moldovei a fost mobilizată pentru a se alătura efectivelor lui Mustafa pașa din garnizoana Hotin, având ca misiune principală stăvilirea și reprimarea mișcării tătarilor rebeli. Prețul plătit de țară a fost însă uriaș: drept răzbunare pentru implicarea domnului, bugeaclii au întreprins acțiuni de jaf și distrugeri masive în satele moldovenești.
Eficienta colaborare militară cu trupele otomane și, mai ales, sumele considerabile trimise ca peșcheș și mită la Stambul au dat roadele scontate pe plan politic. În martie 1729, Grigore al II-lea Ghica a obținut din partea sultanului reconfirmarea tronului pe încă trei ani. Într-o mișcare diplomatică extrem de îndrăzneață și neobișnuită pentru acele vremuri, principele a solicitat tătarilor despăgubiri materiale pentru jafurile comise pe teritoriul țării. Deși bugeaclii au acceptat inițial, ulterior au recurs la abuzuri mari în stabilirea plăților și la presiuni asupra frontierelor, fapt ce l-a obligat pe principe, la recomandarea expresă a Porții, să înapoieze o însemnată sumă de bani pentru a menține pacea fragilă la hotare.
Reputația de bun gospodar și diplomat a lui Grigore al II-lea Ghica a trecut rapid dincolo de granițele Moldovei. Astfel, după decesul fulgerător al domnitorului Nicolae Mavrocordat în anul 1730, o delegație importantă de boieri din Țara Românească, în frunte cu marele vistier Constantin Văcărescu, s-a deplasat personal la Iași. Aceștia i-au propus oficial principelui Ghica să preia și tronul de la București. Conștient de riscurile politice enorme pe care le-ar fi implicat o asemenea concentrare de putere în ochii suspicioși ai turcilor, Grigore al II-lea a dat dovadă de prudență și a refuzat politicos propunerea boierilor munteni.
În același an (septembrie 1730), la Istanbul a izbucnit celebra răscoală condusă de Patrona Halil, mișcare ce a zguduit din temelii Imperiul Otoman și a dus la detronarea sultanului Ahmed al III-lea. În vâltoarea acestor evenimente, rebeliunea l-a propulsat ca pretendent la domnia Moldovei pe geambașul Ianaki Buțukaki (17/28 septembrie 1730). Însă succesul acestuia a fost efemer. Odată cu restabilirea rapidă a autorității centrale sub noul sultan Mahmud I (1730–1754), Buțukaki, lipsit de resursele financiare necesare pentru a-și cumpăra recunoașterea oficială și abandonat de protectorii săi, și-a pierdut viața. Grigore al II-lea Ghica a reușit astfel să treacă cu bine peste una dintre cele mai tulburi crize politice ale secolului, consolidându-și statutul de protector al Bisericii Ortodoxe și susținător al învățământului de treaptă înaltă din Moldova, prin sprijinirea activă a Academiei Domnești de la Iași.
Trecerea în Țara Românească și Războiul Austro-Ruso-Turc (1735-1739)
Logica rotației domniilor, o practică curentă utilizată de Poarta otomană pentru a preveni înrădăcinarea prea puternică a unui domnitor într-o singură provincie, a fost aplicată și în cazul lui Grigore al II-lea Ghica. Prin hotărârea sultanului, acesta a fost transferat pe tronul Țării Românești, unde a guvernat între 5/16 aprilie 1733 și 16/27 noiembrie 1735. Pentru a acoperi datoriile uriașe contractate la Stambul în vederea obținerii acestei noi numiri, noul domn de la București a fost silit să sporească obligațiile fiscale ale populației. Totuși, spre deosebire de alți fanarioți care practicau o spoliere haotică, Ghica a încercat să raționalizeze sistemul economic. El a înființat Cărvăsăria de la București și a reorganizat sistemul vămilor interne și de frontieră (1733–1734). Aceste măsuri au permis realizarea de noi venituri substanțiale pentru vistierie prin reglementarea taxelor aplicate mărfurilor aflate în tranzit, stimulând parțial schimburile comerciale legale.
Evoluția geopolitică complexă din Europa Centrală și de Sud-Est a plasat Principatele Române în prima linie a conflictelor militare internaționale. În preajma anului 1735, iminența declanșării unui nou război austro-ruso-turc a impus o atenție sporită din partea domnitorului. Acesta colabora strâns cu fratele său, dragomanul Alexandru Ghica, pentru a intercepta planurile curților de la Viena și Sankt Petersburg. Cu toate acestea, plângerile constante trimise de boierii munteni nemulțumiți de fiscalitate, combinate cu uneltirile constante ale vărului său, Constantin Mavrocordat (care dorea cu ardoare să revină pe tronul de la București), l-au determinat pe sultan să-l mute pe Grigore al II-lea Ghica înapoi pe scaunul de la Iași (16/27 noiembrie 1735 – 3/14 septembrie 1739). Această mutare silită, făcută complet împotriva voinței sale, a tensionat iremediabil raporturile dintre clanurile Ghica și Mavrocordat, generând o rivalitate politică ce va marca deceniile următoare.
Pe parcursul sângerosului conflict dintre Rusia, Austria și Imperiul Otoman (1736–1739), Grigore al II-lea Ghica s-a remarcat ca un actor diplomatic regional de primă mărime. Deși oficial trebuia să asigure aprovizionarea armatei otomane cu uriașe cantități de grâne, animale și căruțe (cunoscute sub numele de zaherele și nesfârșite angherii) și să trimită trupe în tabăra militară de la Hotin, pe ascuns, el a încercat să joace rolul de mediator pentru obținerea unei păci de compromis care să salveze țara de la distrugere. Înainte de a pleca personal în campaniile militare impuse de turci, domnul a lăsat la conducerea Moldovei o căimăcămie formată din mari boieri de încredere, printre care logofătul Sandu Sturdza și marii vornici Constantin Ruset și Iordache Cantacuzino.
În august 1736, la ordinul expres al marelui vizir Abdullah pașa, Grigore Ghica, însoțit de tânărul său fiu Matei și de o suită de boieri, s-a deplasat în tabăra militară de la Isaccea. Acolo au avut loc consultări de rang înalt la care au participat:
Fetih Ghirai al II-lea, hanul Crimeii
Colceag pașa, comandantul garnizoanei Hotin
Alexandru Ghica, marele dragoman al Porții
Urmare a acestor consfătuiri, vizirul a ordonat ca un corp de 10.000 de oșteni otomani să ierneze în ținutul Orheiului, decizie care s-a tradus printr-o povară economică de nesuportat și abuzuri greu de descris asupra populației rurale moldovenești.
Jocul diplomatic la două capete
Când Imperiul Habsburgic s-a oferit să medieze conflictul dintre Rusia și Poartă – urmărind în realitate doar un pretext pentru a-și extinde propria autoritate în Oltenia, Banat și restul Principatelor Române –, Grigore Ghica a simțit pericolul și a comunicat cabinetului de la Istanbul planurile și interesele ascunse ale Vienei. Impresionați de abilitățile sale și de acuratețea informațiilor oferite, demnitarii otomani i-au acordat principelui Moldovei permisiunea extraordinară de a iniția, în nume propriu, negocieri secrete de pace cu Imperiul Rus, evitând intermediarii occidentali suspecți.
Acest aspect este confirmat de corespondența diplomatică a vremii: Claudius Rondeau, rezidentul britanic la Sankt Petersburg, îl informa în detaliu pe secretarul de stat pentru afacerile externe de la Londra, lordul William Harrington (în misiva din 15/26 martie 1737), despre aceste demersuri unice ale domnului moldovean. De asemenea, o epistolă trimisă de trimisul rus la Poartă, Aleksei Andreievici Vișneakov, către Grigore al II-lea Ghica (26 martie 1737) conținea detalii cruciale despre stadiul negocierilor ruso-turce desfășurate direct pe axa Sankt Petersburg–Iași.
În paralel, principele Ghica era conectat la eforturile de mediere depuse de ambasadorii Angliei și Olandei la Constantinopol, Sir Everard Fawkener și Cornelius Calkoen. Aceștia încercau să ajungă la o înțelegere cu reprezentanții turci, reprezentați succesiv de marii viziri Mehmed Silahdar pașa și Abdullah pașa. Informațiile îi parveneau domnului prin scrisori conspirative primite direct de la Calkoen, prin intermediul unui personaj influent, Hasan pașa (scrisorile datează din 4/15 iulie și 11/22 iulie 1737).
Situația militară s-a complicat dramatic după ce Austria, aliata oficială a Rusiei, a declarat deschis război Imperiului Otoman la 27 mai/7 iunie 1737. Din ordinul generalului conte Franz Paul von Wallis, un corp de armată habsburgic de 5.000 de soldați a pătruns forțat în Moldova prin punctele strategice Câmpulung Moldovenesc, Oituz și Trotuș. Scopul acestei invazii era clar: forțarea lui Grigore al II-lea Ghica de a accepta suzeranitatea imperială austriacă sau obligarea acestuia de a părăsi imediat tronul. Demonstrând o hotărâre militară remarcabilă, Ghica, beneficiind de sprijinul unităților de cavalerie tătară și al detașamentelor otomane sosite în grabă, a reușit să respingă ofensiva trupelor austriece în munți, succes militar care i-a adus laude considerabile din partea marelui vizir.
Eșuarea tratativelor oficiale de pace de la Nemirov (august 1737) și reluarea atacurilor masive pe ambele fronturi au transformat curtea de la Iași în principalul centru de difuzare a corespondenței secrete dintre părțile aflate în conflict, activitate supervizată de ambasadorul Franței la Constantinopol, marchizul de Villeneuve. Chiar și John Bell de Antermony, secretarul personal al rezidentului englez Rondeau de pe lângă curtea țarinei Ana Ivanovna, s-a deplasat spre Constantinopol trecând prin Moldova, fiind primit în audiențe secrete de principele Ghica la Iași în ianuarie și mai 1738.
Prin intermediul unor curieri rapizi, domnitorul moldovean îi ținea la curent pe turci cu mișcările de trupe creștine, inclusiv despre retragerea armatei austriece spre Transilvania în toamna anului 1737 sau despre ordinele țarinei către mareșalul Münnich de a-și regrupa forțele în Ucraina. Întreținând contacte directe cu consilierul rus Nepluiev, prin intermediul locotenentului Andrei Repninski, Grigore Ghica trimitea răspunsuri diplomatice elaborate direct către vicecancelarul rus, contele Andrei Ivanovici Ostermann, chiar din tabăra sa militară de la Socola (iunie 1738). Ulterior, din cetatea Soroca, el îi scria lui Nepluiev prin intermediul pârcălabului Petre Duca, un om de o loialitate totală, trimis în misiuni secrete inclusiv pe lângă generalul rus Aleksandr Nikolaevici Rumianțev. Calea moldavă devenise astfel o arteră vitală pentru diplomația europeană, de Villeneuve remarcând că locotenentul Repninski se întorcea adesea de la curtea lui Grigore Ghica „încărcat de scrisori” de o importanță capitală pentru destinele războiului.
Ocupația Rusă din 1739, Pierderea Tronului și Exilul
În ciuda eforturilor diplomatice disperate ale lui Grigore al II-lea Ghica de a obține o pace separată a celor două imperii creștine cu Poarta (propuneri avansate în februarie 1739), realitatea de pe câmpul de luptă a spulberat planurile sale. În rândul aristocrației moldovene și al armatei ruse exista o puternică facțiune antiotomană, alimentată activ de fiii fostului voievod Antioh Cantemir – principii Constantin și Dimitrie, deveniți ofițeri superiori în armata țaristă –, precum și de Constantin Cantacuzino, fiul fostului domn muntean Ștefan Cantacuzino. Această conjunctură a facilitat o ofensivă rusă devastatoare. După ce a zdrobit armata otomană în bătălia de la Hotin, feldmareșalul Burkhard Christoph von Münnich a înaintat rapid, ocupând capitala Iași la 3/14 septembrie 1739.
Părăsit complet de aparatul administrativ și de o mare parte a boierimii locale, care vedea în ruși posibilitatea unei eliberări definitive de sub jugul păgân, Grigore al II-lea Ghica a fost silit să se retragă în grabă spre Galați, sperând să primească sprijin militar de la pașalele de la Dunăre și de la hoardele de tătari. Ocupația rusă s-a dovedit însă a fi extrem de grea pentru țară. Cererile financiare și logistice exagerate ale feldmareșalului Münnich pentru întreținerea trupelor țariste, obligația impusă Moldovei de a contribui cu suma uriașă de 20.000 de ducați și de a pune la dispoziție un corp de 20.000 de oșteni au stârnit rapid nemulțumirea și revolta deschisă a boierilor rămași în capitală.
Salvarea domniei lui Ghica a venit tot pe cale diplomatică și militară de la sud de Dunăre. Prin victoriile tactice obținute de otomani asupra austriecilor și prin semnarea precipitată a Păcii de la Belgrad (7/18 septembrie 1739), Rusia a fost izolată și obligată să își retragă imediat trupele din Moldova. Odată cu armata rusă a plecat în exil și mitropolitul țării, Antonie, un înfocat susținător al cauzei țariste, fiind înlocuit rapid de ierarhul Nectarie, un cleric de origine greacă fidel domniei.
La 13/24 octombrie 1739, Grigore al II-lea Ghica și-a reluat oficial tronul de la Iași, însă poziția sa la Stambul era definitiv compromisă. Insistența sa constantă pentru negocieri de pace cu Sankt Petersburgul a fost reinterpretată de dușmanii săi politici drept o trădare și o apropiere periculoasă de interesele rusești, aspect sesizat și de ambasadorul de Villeneuve în rapoartele sale de la finele acelui an. Lovitura de grație a venit din interiorul propriei familii. Fratele său, dragomanul Alexandru Ghica, recompensat inițial de turci pentru serviciile sale cu titlul iluzoriu de „principe al Moldovei” (14 ianuarie 1740), a fost înlăturat brutal din funcție. Odată cu prăbușirea și executarea marelui vizir Mehmed pașa (1741), noul vizir, Hadji Ahmed pașa, a declanșat o epurare masivă a facțiunii Ghica. Domnul Moldovei a fost înlocuit de rivalul său, Constantin Mavrocordat, și trimis sub escortă la Constantinopol.
Deși se afla în starea precară de mazil (domnitor destituit) în capitala imperiului, Grigore Ghica nu a încetat să își folosească influența. Datorită rețelei sale de spionaj și relații, el a intermediat negocieri secrete între Regatul Prusiei și Poartă (decembrie 1741). Cu toate acestea, fiind descoperit că uneltea în secret cu Mihai Racoviță împotriva lui Constantin Mavrocordat pentru a recuceri tronul, a fost arestat și exilat pe insula Tenedos (20 iulie 1741), o pedeapsă severă ce părea să pună capăt carierei sale politice.
Ultimele Domnii ale lui Grigore al II-lea Ghica și Domniile lui Matei Ghica
Istoria epocii fanariote este însă plină de răsturnări de situație spectaculoase. Șase ani mai târziu, în mai 1747, printr-o nouă decizie a Porții influențată de schimbările politice de la Stambul, Grigore al II-lea Ghica a fost readus pentru a treia oară la conducerea Moldovei (mai 1747 – aprilie 1748). Găsind o țară epuizată economic și sufocată de pretențiile financiare ale rețelelor de creditori turci și greci – sursele istorice menționând plastic că erau „mâncători mulți pe ace vreme” –, domnul a realizat că singura modalitate de a ieși „de supt cheltuială” era transferul pe tronul mai bogat al Țării Românești.
Prin eforturi financiare masive și împrumuturi uriașe, el a reușit să obțină numirea în fruntea statului muntean (aprilie 1748 – 23 august 1752), înlocuindu-și definitiv rivalul, pe Constantin Mavrocordat. În această ultimă domnie, marcată de maturitate politică, Ghica a încercat să reformeze sistemul social, căutând să îndepărteze „asupreala săracilor” prin intermediul unor noi reglementări cuprinse în așezământul său testamentar. Pe plan extern, el a menținut canale deschise cu noul ambasador al Olandei, Elbert de Hochepield, și cu rezidentul Suediei, Ulrik Gustav von Celsing. Într-un gest remarcabil de toleranță religioasă pentru acea epocă, domnul îl informa pe Celsing (la 18/29 ianuarie 1749) că va asigura tuturor supușilor de confesiune augustană (protestantă) din Muntenia deplina libertate de exercitare a ritualurilor religioase.
Tot în această perioadă, curtea de la București a devenit un refugiu pentru liderii ortodocși din Transilvania aflată sub stăpânire habsburgică. Protopopul și fostul vicar general al Episcopiei greco-catolice, Nicolae Balomir, după ce a abjurat Uniația (trecerea la catolicism), s-a stabilit temporar în Capitală pentru a obține sprijinul politic și financiar al domnitorului în favoarea românilor ortodocși persecutați de autoritățile imperiale. Balomir s-a oferit chiar să organizeze o emigrare masivă a peste 16.000 de români transilvăneni la sud de Carpați. Manifestând o prudență diplomatică extremă, Grigore al II-lea Ghica a refuzat să acționeze pripit, evitând cu abilitate declanșarea unui conflict diplomatic major cu Imperiul Habsburgic. În ultimii ani de viață, din porunca marelui vizir, el și-a trimis fiul, Matei Ghica, la Poartă pentru a ocupa funcția strategică de mare dragoman, post în care tânărul s-a distins rapid (1752), pregătindu-și ascensiunea spre tron.
Matei Ghica: Guvernarea unui tânăr principe
După moartea bătrânului domnitor, deși testamentul său îl desemna ca succesor pe celălalt fiu, Scarlat, jocurile de culise de la Constantinopol au dictat o altă ordine. Prin influența masivă exercitată la Poartă de către puternicul hatman Gheorghe Bașa Mihalopol, pe tronul Țării Românești a fost instalat ginerele acestuia, Matei Ghica (24 august/4 septembrie 1752 – iunie 1753).
Lipsa de experiență politică a tânărului voievod, dublată de abuzurile financiare sistematice săvârșite de sfetnicii din camarila sa grecească sosită de la Constantinopol, a generat rapid o stare de criză. Atitudinea sa deschis dușmănoasă față de marea boierime pământeană (care îl susținuse pe fratele său Scarlat) a coalizat elitele laice și ecleziastice împotriva sa. În frunte cu mitropolitul Neofit I Cretanul și cu fostul mare vornic Constantin Dudescu, boierii au redactat o plângere oficială pe care au trimis-o la Stambul prin intermediul medelnicerului Ștefanache, denunțând abuzurile comise de favoriții domnești.
În fața unei revolte iminente a populației din București, adunată în curtea Mitropoliei la 21 mai 1753, sultanul Mahmud I a intervenit rapid pentru a preveni destabilizarea provinciei. El a decis mutarea imediată a lui Matei Ghica pe scaunul de la Iași (23 iunie/4 iulie 1753 – 8/19 februarie 1756). Noul domn a sosit în Moldova însoțit de o numeroasă suită de demnitari greco-levantini, printre care se numărau:
Lecția primită la București l-a determinat pe Matei Ghica să adopte o politică mai echilibrată în Moldova. El a încercat să reglementeze situația economică dificilă a localnicilor, intervenind militar și juridic în zonele unde negustorii din regiunea Lazi (Asia Mică) se așezaseră abuziv pe pământurile țării, acaparând proprietăți și înființând stâne (câșle) fără plata taxelor legale. Dincolo de problemele administrative, Matei Ghica a rămas în istoria Iașului ca un domnitor pasionat de lux și petreceri, el fiind cel care a construit celebrul foișor de la Copou, devenit principalul loc de recreere și desfătare pentru curtea domnească și boierii apropiați.
Pe plan internațional, el a menținut o vie corespondență diplomatică cu marele general al Coroanei Poloniei, Jan Klemens Branicki, discutând chestiuni legate de securitatea frontierelor și schimburile comerciale (scrisorile din mai și iulie 1754). Aceste legături erau asigurate prin intermediul unor agenți diplomatici moldoveni experimentați, precum Ianachi Millo (căpitan și ulterior staroste de Cernăuți) și diplomatul Leonardi, aflat la Varșovia. În același timp, rapoartele consulare secrete ale vremii indicau faptul că Matei Ghica se afla și „în foarte mare dependență” politică de curtea de la Sankt Petersburg, continuând tradiția tatălui său de a căuta un contrabalans la puterea otomană.
Cu toate acestea, loialitatea oficială trebuia afișată public cu un fast fastuos. La moartea sultanului Mahmud I (decembrie 1754) și întronarea lui Osman al III-lea (1754–1757), Matei Ghica a ordonat organizarea unor festivități grandioase în Iași și în principalele târguri moldovenești, cunoscute sub numele de mari dulanma (iluminații festive). Timp de o săptămână, curtea domnească, porțile caselor și dughenele au fost împodobite cu oglinzi, beteală și verdeață, ulițele au fost luminate noaptea cu candele, în timp ce pe străzi răsunau orchestrele militare turcești (meterhanele) și evoluau acrobații (pehlivani) aduși special pentru divertismentul poporului.
Scarlat Ghica și Alexandru Scarlat Ghica: Consolidare și Fiscalitate
Succesiunea la tron în cadrul clanului a continuat cu Scarlat Ghica, fratele mai mare al lui Matei, care a obținut domnia Moldovei în februarie 1757 (guvernând până în august 1758) după ce a plătit la Poartă o sumă uriașă de 300 de pungi de aur. Presat de creditori să recupereze rapid această investiție politică, Scarlat a fost silit să majoreze dările existente și să reintroducă una dintre cele mai detestate taxe agricole din istoria Principatelor: văcăritul (taxa pe cap de animal). Pentru a eficientiza strângerea banilor și a limita abuzurile, el a reformat parțial administrația locală, ordonând numirea a câte doi ispravnici la conducerea fiecărui ținut – unul de origine română, pentru a menține legătura cu boierimea locală, și unul grec, reprezentant direct al intereselor domniei.
În planul relațiilor internaționale, Scarlat Ghica s-a poziționat ca un simpatizant secret al Imperiului Habsburgic și al Rusiei. Din acest motiv, el i-a privit cu suspiciune pe frații Lincou, agenți de influență francezi stabiliți la Iași și susținători ai politicii externe otomane, obligându-i să părăsească teritoriul Moldovei (François Lincou va fi ulterior arestat și decapitat la Stambul în 1760 sub acuzația de spionaj). Sprijinit de loialul său sfetnic Ianachi Millo, Scarlat a continuat să finanțeze rețele de curieri către Polonia și Viena. Bănuit în cele din urmă de turci pentru vederile sale pro-creștine, el a fost mazilit de noul padișah și trimis pentru o scurtă perioadă în surghiun.
Schimbările frecvente de domnitori aduceau Principatele într-o stare de profundă mizerie economică, fenomen documentat într-un raport diplomatic din august 1757, care blama direct „orgoliul grecilor” aflați într-o competiție acerbă pentru tron bazată exclusiv pe „forța banilor”. Imediat după destituirea lui Scarlat și înlocuirea sa cu Ioan Teodor Callimachi, Moldova a fost devastată de o incursiune sângeroasă a tătarilor nogai, care au profitat de vidul de autoritate pentru a prăda satele.
Scarlat Ghica a revenit în prim-planul politic prin cumpărarea tronului Țării Românești (august 1758 – 5/16 iunie 1761), tranzacție ce a costat uriașa sumă de 1.000.000 de piaștri. În ciuda costurilor inițiale, a doua sa domnie la București a fost apreciată de contemporani. Cronicile vremii notează că „și cu boierii se împăca bine”, datorită tactului său și a unei măsuri militare de importanță vitală: el a reușit să obțină, prin plata a 800 de pungi de bani (400.000 de lei) către pașalele de la Dunăre, evacuarea completă a soldaților turci din zonele de frontieră (serhaturi), unde aceștia își stabiliseră ilegal stâne și ferme, provocând distrugeri mari agricultorilor români. Când tătarii nogai au atacat din nou, pătrunzând peste râul Siret în județele Buzău și Brăila în septembrie 1758, Scarlat a dat dovadă de abilitate, oferindu-le liderilor tătari o răscumpărare de 100 de pungi de bani pentru a-i determina să își schimbe traseul spre nord-estul Moldovei, salvând astfel Muntenia de la jaf.
După o a treia numire în Țara Românească (18/29 august 1765 – 2/13 decembrie 1766), Scarlat Ghica a realizat o remarcabilă performanță administrativă: a răscumpărat de la sultana Validé (mama sultanului), în schimbul unei sume anuale de 25.000 de lei, administrarea domeniului cunoscut sub numele de Odaia Vizirului, o vastă suprafață funciară ce aparținea oficial raialei Brăila, readucând-o sub jurisdicția juridică și fiscală a domniei. La moartea sa, a fost înmormântat cu onoruri în ctitoria sa, Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, unde inscripția de pe mormânt îl laudă ca pe un cârmuitor înțelept al „Daciei” și „un părinte blând” pentru supușii săi.
Urmând dorința elitelor pământene, Poarta l-a numit ca succesor direct pe fiul acestuia, Alexandru Scarlat Ghica (2/13 decembrie 1766 – 17/28 octombrie 1768). Acesta a finalizat lucrările la ansamblul bisericesc început de tatăl său și s-a remarcat prin măsuri cu caracter social și filantropic. Prin așezământul domnesc din 5 iulie 1768, el a instituit o dotă anuală extrasă din fondurile milelor bisericești pentru înzestrarea a nouă fete sărace provenite din trei categorii sociale distincte, inclusiv din categoria celor mai sărmane („de a treia mână”), fiecare primind câte 50 de taleri pentru nuntă. Pe plan politic, odată cu iminența unui nou conflict militar în 1768, Alexandru Scarlat Ghica a adoptat o poziție clară, permițându-i arhimandritului mănăstirii Curtea de Argeș să recruteze voluntari din rândul populației locale pentru a forma cete de volintiri menite să sprijine avansul armatelor rusești împotriva turcilor.
Grigore al III-lea Alexandru Ghica: Reformismul și Sfârșitul Tragic
Izbucnirea oficială a Războiului Ruso-Turc (1768–1774) a determinat radicalizarea deciziilor la Stambul. Considerat prea tânăr și lipsit de autoritate în timp de război, Alexandru Scarlat Ghica a fost înlocuit de sultanul Mustafa al III-lea cu o personalitate mult mai puternică din cadrul familiei: Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Acesta acumulase o vastă experiență politică ca fost capuchehaia (reprezentant diplomatic al domnului la Poartă) și mare dragoman, ocupând anterior și tronul de la Iași între 18/29 martie 1764 și 23 ianuarie/3 martie 1767.
În timpul primei sale domnii în Moldova, Grigore al III-lea s-a impus ca un monarh luminat, profund preocupat de îmbunătățirea condițiilor de viață ale claselor de jos. El a cerut imperativ sfetnicilor de la curte să fie „cu mare dreptate săracilor”, a fixat plafoane stricte pentru dările strânse de la sate sub directa supraveghere a ispravnicilor și a demarat un amplu program de modernizare urbană a capitalei ieșene. Printre realizările sale de seamă se numără:
Susținerea financiară și reorganizarea Academiei de „epistimi” (științe) din Iași în 1766
Construirea unei rețele moderne de cișmele pentru alimentarea cu apă potabilă a orașului
Înființarea fabricii de postav de la Chiperești (1766), una dintre primele manufacturi de stat destinate stimulării industriei textile locale
Pe plan diplomatic, profitând de perioada de interregn din Polonia cauzată de moartea regelui August al III-lea (1763), Grigore al III-lea Ghica s-a implicat activ în jocurile politice de la Varșovia. El l-a trimis în misiuni diplomatice pe agentul său francez La Roche, cu scopul de a-i convinge pe miniștrii otomani să recunoască alegerea lui Stanislaw Poniatowski ca nou monarh al Poloniei (7 septembrie 1764). Pentru a-și asigura succesul la Stambul, principele l-a delegat pe agentul Nicolae Panaghiotis să acționeze direct pe lângă demnitarii turci, sprijinindu-l în paralel și pe prințul polonez Radziwill, refugiat politic în Ungaria.
Informațiile sale proveneau dintr-o rețea complexă: principele îl ținea la curent pe hanul tătar din Crimeea cu noutățile din Polonia, aspect documentat de consulul francez din Crimeea, Fornetti. Chehaiaua (adjunctul) hanului de la Bakčesarai aflase că Poarta îi ordonase secret lui Ghica să recruteze spioni pe care să îi trimită deghizați în negustori pe teritoriul Rusiei, având misiunea de a culege date despre noile fortificații ridicate în zona de frontieră cunoscută sub numele de Noua Serbie. Finanțată cu „mari cheltuială” din fondurile proprii, această activitate de spionaj i-a permis domnului să avertizeze din timp Istanbulul despre alianța secretă și apropierea geopolitică dintre Imperiul Habsburgic și Rusia (iunie 1766). În ciuda acestor servicii aduse Porții, la împlinirea a trei ani de domnie, el a fost mazilit, eveniment descris de cronici drept o adevărată „nenorocire beților săraci, a lăcuitorilor” care își pierduseră protectorul.
Captivitatea în Rusia și Revenirea pe Tron
Transferat pe tronul Țării Românești în pragul războiului (17/28 octombrie 1768 – 5/16 noiembrie 1769), Grigore al III-lea Ghica s-a confruntat cu realitățile brutale ale invaziei rusești. Când un corp de armată rus sub comanda colonelului Nazarie Karazin a pătruns în județele Prahova și Ialomița, lansând manifeste prin care îndemna populația civilă la nesupunere față de regimul fanariot și la înrolarea în rândurile volintirilor antiotomani, domnul a cerut inițial boierilor să stăvilească mișcarea pentru a nu atrage represaliile turcilor. Cu toate acestea, la 5/16 noiembrie 1769, detașamentele de voluntari și trupele ruse au intrat triumfal în București, reușind să alunge garnizoana otomană și să îl ia în captivitate chiar pe Grigore al III-lea Ghica, care a fost transportat sub escortă în Rusia, unde a petrecut restul războiului ca prizonier de rang înalt.
După încheierea ostilităților și semnarea istoricei Păci de la Kuciuk-Kainargi (1774), clauzele tratatului stipulau clar că domnitorii Principatelor trebuiau aleși pe viață sau pe perioade lungi, beneficiind de protecția diplomatică a Rusiei. La intervenția directă a curții de la Sankt Petersburg și pe baza angajamentelor personale asumate de principe în timpul captivității față de țarina Ecaterina a II-a, Grigore al III-lea Alexandru Ghica a fost repus pe tron, de data aceasta în Moldova (28 septembrie/9 ocomvrie 1774 – 1/12 octombrie 1777). Această numire a stârnit mari suspiciuni la Paris și Istanbul; Guillaume Emmanuel Guignard, conte de Saint Priest, ambasadorul Franței la Poartă, nota cu cinism în rapoartele sale că domnul Moldovei era „vândut de atâta timp” curții imperiale ruse și că el însuși înscenase și se lăsase prins intenționat la București în 1769 pentru a-și asigura protecția țaristei.
Conflictul din jurul Bucovinei și Asasinarea
Noua domnie a lui Grigore al III-lea Ghica s-a desfășurat într-o atmosferă tensionată, marcată de uneltirile constante ale unei facțiuni boierești ostile care trimitea plângeri calomnioase la Constantinopol. Apogeul crizei politice a fost însă atins în momentul în care Imperiul Habsburgic, profitând de slăbiciunea militară a turcilor, a solicitat oficial cedarea unei importante părți din nordul Moldovei, teritoriu ce va deveni cunoscut sub numele de Bucovina.
Demonstrând un patriotism remarcabil și un curaj rar întâlnit în rândul domnitorilor fanarioți, Grigore al III-lea Ghica s-a opus cu toate forțele acestei amputări teritoriale. El a refuzat să semneze actele de cedare și a trimis memorii detaliate către Poartă, aducând dovezi istorice și cartografice incontestabile împotriva pretențiilor austriece. Această atitudine fermă i-a atras dușmănia implacabilă a baronului Franz Maria von Thugut, reprezentantul oficial al Vienei la Constantinopol. Thugut a exercitat presiuni diplomatice uriașe asupra miniștrilor otomani, cerând oficial (la 3 mai 1775) mazilirea și pedepsirea imediată a lui Ghica, pe care îl acuza că sabotează bunele relații dintre cele două imperii.
Suspiciunile turcilor s-au amplificat când au descoperit că principele întreținea o corespondență secretă directă cu regele Prusiei, Frederic al II-lea, cel mai mare rival al Austriei și aliat de conjunctură al Rusiei (1777). Decizia eliminării sale fizice a fost luată de urgență la Stambul, fiind numit ca succesor dragomanul Constantin Moruzi. Pentru a duce la îndeplinire sentința secretă de moarte, capugiul Kara Hissarli Ahmed Bey a fost trimis la Iași cu o escortă înarmată. Lovitura de grație a fost facilitată de o trădare internă: Ianache Frangopulo, dragomanul rezidentului Prusiei, a interceptat scrisorile conspirative ale domnitorului cu Sankt Petersburgul și le-a predat autorităților otomane, oferind justificarea perfectă pentru execuție.
Sosit la Iași sub pretextul unei misiuni diplomatice de rutină, Ahmed Bey s-a instalat în casele Beilicului și l-a invitat pe Grigore al III-lea Ghica la o audiență privată în seara zilei de 1/12 octombrie 1777. În momentul în care s-au întâlnit, dregătorul turc i-a prezentat oficial firmanul de destituire și ordinul de arestare. Realizând cursa în care căzuse, domnitorul a încercat să opună rezistență fizică și să scape din mâinile gărzilor, însă a fost asasinat cu cruzime prin strangulare și decapitare direct în incinta clădirii de către oamenii lui Ahmed Bey.
Vestea morții sale violente a produs un șoc puternic în întreaga Europă. Gazetele și jurnalele de știri ale vremii (zeitung-urile) au publicat pe larg detalii despre sfârșitul dramatic al celui care a fost ultimul mare principe fanariot din clanul Ghiculeștilor, transformându-l în conștiința publică într-un martir al apărării integrității teritoriale a țării sale.
Concluzii: Moștenirea Dinastiei Ghica în Istoria Românilor
Bilanțul prezenței celor cinci domnitori din clanul familial al Ghiculeștilor pe tronurile Moldovei și Țării Românești în secolul al XVIII-lea evidențiază complexitatea regimului fanariot, o epocă ce nu poate fi redusă simplist doar la abuzuri fiscale și corupție. Prin personalități precum Grigore al II-lea și Grigore al III-lea, familia Ghica a demonstrat o remarcabilă capacitate de adaptare diplomatică, încercând să navigheze printre interesele divergente ale Marilor Puteri (Imperiul Otoman, Rusia, Austria, Prusia, Franța) pentru a prezerva autonomia internă a Principatelor.
| Domnitor | Perioade de Domnie | Principalele Realizări / Evenimente |
| Grigore al II-lea Ghica | Moldova (1726–1733, 1735–1739, 1747–1748)
Țara Românească (1733–1735, 1748–1752) | Înființarea Cărvăsăriei, reorganizarea vămilor, mediere în războiul austro-ruso-turc, toleranță religioasă pentru protestanți. |
| Matei Ghica | Țara Românească (1752–1753)
Moldova (1753–1756) | Reglementarea statutului negustorilor lazi, construirea foișorului de la Copou, organizarea de mari festivități (dulanma). |
| Scarlat Ghica | Moldova (1757–1758)
Țara Românească (1758–1761, 1765–1766) | Reintroducerea văcăritului, instituirea sistemului cu doi ispravnici, evacuarea turcilor din serhaturi, recuperarea Oii Vizirului. |
| Alexandru Scarlat Ghica | Țara Românească (1766–1768) | Finalizarea ctitoriei Sf. Spiridon Nou, așezământul pentru dotarea fetelor sărace, sprijinirea voluntarilor antiotomani. |
| Grigore al III-lea Ghica | Moldova (1764–1767, 1774–1777)
Țara Românească (1768–1769) | Reforme școlare (Academia), cișmele, fabrica de postav din Chiperești, opoziție fermă față de anexarea Bucovinei, asasinat în 1777. |
Măsurile lor economice, de la înființarea Cărvăsăriei din București și reorganizarea vămilor sub Grigore al II-lea, până la sprijinirea manufacturilor și a învățământului superior de către Grigore al III-lea, anticipează marile reforme de modernizare din secolul următor. Tragedia finală din 1777 rămâne un simbol al limitelor suveranității românești în fața absolutismului otoman și a expansionismului habsburgic, dar și o dovadă că, chiar și în cel mai restrictiv cadru politic, elitele conducătoare au putut produce acte de înaltă demnitate națională.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu