Epoca Târgurilor și a Hanurilor: Renașterea Comerțului în Principate (1774–1821)

 

                                                Sursa foto: mythologica.ro

Istoria economică a Principatelor Române cunoaște o transformare profundă după anul 1774, momentul semnării Păcii de la Kuciuc-Kainargi. Dincolo de clauzele politice, acest tratat a fisurat monopolul economic otoman, permițând produselor autohtone să respire pe o piață tot mai conectată la restul Europei. De la cerealele și vitele gospodarilor din sate, până la pânzeturile fine aduse de lipscani, spațiul românesc a devenit un furnicar de tranzacții, organizat într-o rețea complexă de târguri, iarmaroace și hanuri "mărețe".

1. Geografia Schimbului: Târgurile Permanente și "Târgul Dinăuntru"

În secolul al XVIII-lea, orașul românesc nu era doar un centru administrativ, ci o piață vie. Comerțul intern era structurat pe două paliere: cel permanent și cel periodic.

Târgurile Urbane

Orașe precum Iași, București, Craiova sau Botoșani dețineau structuri comerciale stratificate. Documentele epocii menționează adesea „Târgul de Jos” și „Târgul de Sus”, care împreună formau Târgul Dinăuntru. Acesta era inima economică a cetății, unde negustorii și meșteșugarii băștinași își aveau prăvăliile grupate pe ulițe specializate.

Ulițele purtau numele mărfurilor vândute, creând o hartă senzorială a orașului: ulița abagiilor (postăvări), a cavafilor (încălțăminte de rând), a cojocarilor sau a șelarilor. Proprietarii de pământ și mănăstirile (precum Radu Vodă în București sau Golia în Iași) au înțeles rapid potențialul economiei de piață, acaparând locuri de prăvălii și pivnițe pe care le închiriau negustorilor în schimbul unor taxe numite bezmen (în Moldova) sau embatic (în Țara Românească).

2. Hanurile și Ratoșele: "Hotelurile" Comerțului de Lux

Un element arhitectural și economic definitoriu pentru Bucureștiul și Iașiul acelei epoci a fost hanul. Spre deosebire de hanurile rurale, cele urbane erau fortărețe comerciale. Călătorul Anton Maria Del Chiaro descria hanurile din București (precum Șerban Vodă sau Sfântul Gheorghe) ca fiind clădiri impunătoare, cu ziduri groase și porți care se încuiau seara pentru siguranța mărfurilor.

Consulul francez din Crimeea, trecând prin București în 1759, le numea „hotele publice ocupate de negustori bogați”, uimit de varietatea produselor aduse „din toate țările lumii comerciale”. În Moldova, aceste instituții purtau adesea numele de ratoșe și au fost înființate în număr mare din porunca lui Constantin Mavrocordat, pentru a facilita găzduirea negustorilor străini și a oficialilor otomani.

3. Explozia Iarmaroacelor și a Bâlciurilor

Dacă târgul permanent deservea nevoile zilnice, iarmarocul (în Moldova) sau bâlciul (în Țara Românească) era marele eveniment economic al anului. Acestea aveau un caracter periodic, fiind organizate de obicei în preajma marilor sărbători religioase:

• Drăgaica (24 iunie): Cel mai cunoscut bâlci din Țara Românească, ținut la Buzău.

• Sfântul Ilie (20 iulie): Iarmarocul de la Câmpulung sau Botoșani.

• Sfânta Maria (15 august): Târgul de la Craiova.

Statisticile sunt impresionante: dacă înainte de 1744 existau cam 20 de astfel de puncte, până în 1820 numărul lor a crescut de șase ori, ajungând la un total de 135 de iarmaroace active doar în Țara Românească. Această creștere spectaculoasă demonstrează o integrare tot mai mare a satului în economia de schimb și o nevoie acută de capital a proprietarilor de moșii pe care se organizau aceste evenimente.

4. Tipologia Negustorului: De la Lipscani la Mămulari

Piața internă era animată de o ierarhie diversă de negustori (cupeți):

1. Toptangii: Marii negustori care vindeau cu ridicata ("cu suma mare de la magazie").

2. Lipscanii: Elita negustorească, numiți astfel pentru că aduceau marfă direct de la iarmarocul internațional din Leipzig (Lipsca). Ei comercializau "lipscănii" – stofe fine, oglinzi, bijuterii și articole de lux occidentale.

3. Băcanii (Bacali): Specializați în mirodenii, untdelemn, măsline și fructe exotice.

4. Mergelarii și Bogasierii: Cei care vindeau mătăsuri, fire de aur și bumbac.

5. Negustorii Ambulanți: Marchitanii, mămularii și precupeții care duceau marfa până în cele mai îndepărtate sate.

5. Breslele și Protecția Domnească

Negustorii nu lucrau izolat. Ei erau organizați în bresle cu statut juridic clar. Fiecare breaslă avea un staroste, ales de obște și confirmat de domnie (sau de Marele Vistier). Starostele avea atribuții judecătorești pentru membrii breslei, reglementa achizițiile de la toptangii străini și gestiona "cutia breslei" – un fond de ajutorare reciprocă.

Breslele aveau și o dimensiune spirituală profundă. Fiecare grup își alegea un patron spiritual și sprijinea o biserică (ctitorie), unde membrii se adunau la hram. În București, multe biserici de cartier și astăzi poartă amintirea acestor asociații de profesioniști.

Concluzie

Comerțul intern al Principatelor la trecerea dintre secolele XVIII și XIX ne înfățișează o societate în plină efervescență. Deși prețurile oscilau sub presiunea taxelor fanariote sau a crizelor de după războaie, infrastructura comercială — de la drumurile presărate cu hanuri rurale până la marile iarmaroace de graniță — a pus bazele pieței naționale unitare. Acești "cupeți" și "lipscani" au fost primii care au adus aerul Europei moderne în hanurile boltite ale Bucureștiului și Iașiului.

Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI