Foto creata cu AIIstoria economică a Țărilor Române este adesea asociată cu agricultura și creșterea animalelor. Totuși, sub stratul fertil de cernoziom, subsolul Moldovei și al Țării Românești a ascuns dintotdeauna bogății care au constituit fundamentul puterii domnești și motorul primelor încercări de industrializare. În perioada medievală și la începutul epocii moderne, mineritul nu era doar o activitate economică, ci un monopol al domniei, o sursă de venit strategică și un teren de experiment pentru tehnicile rudimentare ale vremii.
Cercetările geologice: Interesul marilor puteri
Până în secolul al XVIII-lea, cunoașterea zăcămintelor se baza mai mult pe tradiție și observații empirice. Schimbarea de paradigmă a venit odată cu marile conflicte armate dintre Imperiile Austriac, Rus și Otoman. Teritoriul românesc, devenit teatru de război, a atras atenția mineralogilor și inginerilor militari străini.
În timpul ocupației austriece a Olteniei (1718-1739), căpitanul Friedrich Schwanz a condus primele investigații sistematice la minele de aramă și fier, fiind interesat inclusiv de potențialul aurifer al râurilor. În 1737, specialiștii austrieci treceau prin pasul Ghimeș spre Moldova, cartografiind zăcămintele de sare de la Târgu Ocna și cele de păcură de la Moinești. Aceste expediții au marcat trecerea de la exploatarea de subzistență la o viziune strategică asupra bogățiilor naturale.
Sarea: „Aurul alb” al economiei românești
Dacă ar fi să facem un clasament al veniturilor realizate de domnie, sarea ocupa, fără îndoială, primul loc. Călătorul Del Chiaro observa, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, abundența extraordinară a sării în subsolul de la sud de Carpați.
Dinamica ocnelor
Interesant este faptul că, după anul 1700, am asistat la o restrângere a punctelor de extracție, nu din lipsă de resursă, ci din rațiuni economice. Supraproducția amenința să prăbușească prețul pe piața internă și externă.
În Țara Românească: S-au închis treptat ocnele de la Săraru, Ghitioara, Teișani și Ocna Mică. Au rămas active punctele vitale: Ocna Mare, Telega și Slănic, ultima fiind renumită pentru puritatea cristalelor sale.
În Moldova: Extracția era concentrată la Târgu Ocna. Dimitrie Cantemir menționa în Descrierea Moldovei că domnitorii evitau deschiderea unor noi exploatări pentru a menține prețul ridicat prin controlul ofertei.
Tehnica și viața în ocnă
Tehnologia era, după standardele de azi, primitivă, dar ingenioasă. Se săpau puțuri verticale (gropi) de aproximativ 2 metri diametru.
Ciocănașii (în Muntenia) sau șavgăii (în Moldova) tăiau sarea cu uneltele lor.
Măglașii scoteau blocurile de sare (drobii) folosind saci de piele și un scripete numit crivac, acționat de forța animală.
Progresul tehnic: Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, călătorul Raicevich observa o inovație: săparea a două deschideri – una verticală pentru aerisire și scoaterea sării (în greutate de un chintal/100 kg) și una oblică pentru accesul lucrătorilor.
Forța de muncă era diversă, de la țărani liberi (moșneni/răzeși) care lucrau pentru a-și plăti taxele, până la robi mănăstirești și condamnați pentru delicte grave. Șavgăii din Moldova erau organizați într-o breaslă numită rufet, reușind prin negocieri și proteste să își crească leafa de la 1 ban pe drob în 1741, la 12 bani în 1814.
Fierul, Arama și Aurul: Fundamentele metalurgiei
Deși sarea era principala sursă de venit, metalele erau esențiale pentru armată și meșteșuguri.
Arama (Cuprul)
Centrul de greutate era în Oltenia, la Baia de Aramă. Exploatarea se făcea adesea prin arendare. Un exemplu notabil este vornicul Matei Glogoveanul, care în 1728 a preluat minele sub contract, având obligația de a asigura salariile meșteșugugărilor și uneltele necesare. Tehnica de extracție semăna cu cea a sării, la începutul secolului al XVIII-lea fiind active circa 30 de gropi de exploatare.
Fierul
În Muntenia, exploatarea fierului la Baia de Fier a scăzut după epoca brâncovenească, importul din Transilvania fiind mai ieftin. În schimb, în Moldova (Bucovina), industria a explodat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. La Iacobeni și Pojorâta, sub administrare austriacă și prin eforturile industriașului Anton Manz, s-au ridicat furnale de 8 metri înălțime. Calitatea fierului extras aici era considerată superioară chiar și celui suedez, un standard de aur la acea vreme în Europa.
Aurul aluvionar
Spre deosebire de Transilvania, unde aurul se extrăgea din mine de adâncime, în Țara Românească și Moldova aurul era „recoltat” din nisipurile râurilor (Olt, Jiu, Bistrița Aurie).
Tehnica: Se folosea o planșetă din lemn de tei, înclinată, acoperită cu postav. Nisipul aurifer era spălat cu apă, iar firișoarele de metal rămâneau prinse în țesătură.
Lucrătorii: Această îndeletnicire era specialitatea țiganilor rudari. Deși cantitățile predate domniei variau (de la 2 kg la peste 7 kg anual în funcție de epocă), aurul rămânea un simbol al bogăției subsolului carpatic.
Păcura și Silitra: Resursele viitorului
Înainte ca petrolul să schimbe fața lumii în secolul XX, românii exploatau deja păcura (dohotul).
„Gropile de păcură”
În zone precum Moinești (Moldova) sau Câmpina (Muntenia), păcura „gâlgâia din pământ”. Se săpau gropi de câțiva metri adâncime, iar lichidul era scos cu gălețile și depozitat în butoaie. Localnicii o foloseau pentru:
Ungerea roților carelor și a hamurilor de piele.
Iluminat (sub formă de masalale – torțe unse cu păcură).
Scopuri medicinale (contra înțepăturilor de insecte).
Venitul adus de păcură nu era de neglijat, în 1810 vistieria Țării Românești încasând peste 67.000 de lei din arendarea puțurilor.
Silitra și praful de pușcă
Silitra (azotatul de potasiu) era vitală pentru apărare. Aceasta se obținea din pământul negru al câmpiilor din sudul Moldovei prin procese de dizolvare și evaporare. În 1742, aproximativ 3.000 de oameni lucrau pentru strângerea silitrei, mare parte din producție (circa 2 tone pe an) fiind trimisă la Istanbul.
Concluzii: Un bilanț economic
Exploatarea bogățiilor subsolului în secolul al XVIII-lea reflectă o societate aflată la granița dintre tradiția medievală și nevoia de modernizare. Deși mijloacele tehnice au rămas în mare parte rudimentare, bogăția resurselor a compensat lipsa utilajelor complexe. Veniturile aduse de sare și metale au susținut curțile domnești și au atras interesul puterilor europene, punând bazele a ceea ce va deveni industria minieră și petrolieră modernă a României.
Acești pionieri ai subsolului – ciocănașii, șavgăii și rudarii – au scris, prin munca lor grea în adâncuri, o pagină esențială din istoria rezilienței economice a poporului român.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu