Sursa foto: commons.wikimedia.org
Epoca fanariotă este adesea privită prin prisma politicii sau a culturii, însă fundamentul său invizibil a fost cel economic. Într-o perioadă în care Țara Românească și Moldova erau strâns legate de interesele Înaltei Porți, dar râvnite de imperiile vecine, banii au devenit cel mai fidel martor al schimbărilor de putere. Spre deosebire de epocile anterioare, când mai existau emisiuni autohtone, secolul al XVIII-lea marchează o bizarerie istorică: circulația în exclusivitate a monedelor străine într-un spațiu care folosea o monedă de calcul națională fictivă.
1. Paradoxul Sistemului: Leul de calcul și Realitatea Străină
Cea mai fascinantă trăsătură a acestei epoci este dualitatea monetară. Deși prețurile mărfurilor, dările către stat și leafa ispravnicilor erau exprimate în lei și parale, leul nu exista fizic. El era o unitate de cont, o amintire a celebrului "taler-leu" olandez (leeuwendaalder) care dominase piața în secolul anterior.
Plata propriu-zisă se făcea însă într-un amestec amețitor de piese de aur, argint și aramă venite din toate colțurile Europei. Dacă un călător străin precum Andreas Wolf sau I.M. Lejeune ar fi intrat într-o piață din București sau Iași la 1800, ar fi găsit pe tarabe un adevărat "muzeu" numismatic.
Cercetările moderne indică faptul că în Principate circulau între 60 și 80 de tipuri diferite de monede. Această diversitate nu era însă un semn de bogăție, ci un rezultat al poziției geografice și politice: Principatele erau o zonă de tranzit între Imperiul Otoman, cel Habsburgic și cel Rus.
2. Dominanța Otomană: Piaștri, Guruși și Para
Fiind state vasale, era firesc ca monedele turcești să domine piața. În secolul al XVIII-lea, moneda etalon pentru tranzacțiile locale a devenit gurușul (sau piastrul), o monedă de argint bătută la Istanbul, în monetăria numită Tharapana.
Sistemul otoman era extrem de fragmentat, având o serie de divizionare și multipli cu denumiri care au intrat în vocabularul epocii:
Divizionari: Zoloto (30 parale), Yirmilic (20 parale), Beșlic (5 parale).
Multipli: Altmișlic (60 parale), Ichilic (80 parale), Yuzluc (100 parale).
Pe aceste piese nu apărea chipul sultanului (interzis de religie), ci numele acestuia, locul de emitere (Istanbol sau Qostantinye) și anul Hegirei. Însă, pe măsură ce Imperiul Otoman intra în declin, puritatea acestor monede scădea drastic. Dacă la început un piastru era un argint "drept", spre sfârșitul secolului, criza financiară provocată de războaiele pierdute cu Rusia și Austria a dus la baterea unor monede cu tot mai puțin metal prețios, generând o inflație galopantă.
3. Competiția Europeană: Galbenii Imperiali și Rublele
În timp ce otomanii furnizau masa monetară de uz curent, marile puteri europene își impuneau propriile monede ca instrumente de prestigiu și economisire.
Influența Austriacă
În Oltenia, stăpânirea austriacă (1718–1739) a lăsat urme adânci. Aici au fost atestate peste 30 de tipuri monetare, principala unitate fiind creițarul (Kreuzer). Ierarhia austriacă era una riguroasă:
Ducatul și Galbenul Imperial: Monedele de aur, căutate pentru tezaurizare.
Sfantihul: (de la zwantzig - 20 creițari), o piesă extrem de populară în tranzacțiile comerciale.
Talerul Mariei Tereza: O monedă de argint atât de apreciată pentru puritatea ei, încât a continuat să circule zeci de ani după moartea împărătesei.
Prezența Rusească
Odată cu Dimitrie Cantemir și campaniile lui Petru cel Mare, pe piața moldovenească intră rubla și copeica (numite generic denghi). Importanța lor creștea direct proporțional cu frecvența războaielor ruso-turce, când armatele de ocupație aduceau cu ele saci de monede rusești pentru aprovizionare.
4. Experimentul Monetar de la Sadagura (1771-1774)
Un episod unic în istoria noastră este cel al monetăriei de campanie de la Sadagura (lângă Cernăuți). În timpul războiului ruso-turc, comandamentul rus a decis să bată monedă proprie pentru Moldova și Țara Românească, folosind arama tunurilor capturate de la turci.
Aceste monede aveau un design hibrid: purtau stemele ambelor Principate (capul de bour și vulturul) și aveau valoarea exprimată dublu (de exemplu: "2 para / 3 copeici"). Deși intenția era una de propagandă pentru a arăta protecția rusă asupra creștinilor, rezultatul a fost un dezastru economic. Fiind monede de aramă fără valoare intrinsecă mare, ele au dus la scumpirea alimentelor și la revolte populare, precum cea de la Iași, înăbușită cu cruzime de mareșalul Rumianțev.
5. Zarafi, Calpuzani și Supraviețuirea Economică
Într-un mediu cu peste 80 de tipuri de monede, cine putea ști cât valorează cu adevărat o piesă de argint tocită? Aici interveneau zarafii. Acești negustori specializați în schimbul valutar dețineau prăvălii unde cântăreau monedele și determinau puritatea metalului. Deși esențiali pentru comerț, zarafii erau adesea acuzați că profită de ignoranța oamenilor sau că se asociază cu calpuzanii (falsificatorii de bani).
Pedeapsa pentru falsificarea monedei era extrem de aspră: ocna pe viață sau chiar moartea. Totuși, ispita era mare. Chiar și marile puteri foloseau falsificarea ca armă: se știe că în 1808, autoritățile ruse au introdus în Principate monede turcești false bătute la Sankt Petersburg pentru a cumpăra provizii fără costuri reale.
Concluzie: O Ordine în Haos
Ceea ce istoricii de acum câteva decenii numeau "haos monetar" a fost, în realitate, un sistem adaptiv. Principatele Române au supraviețuit economic într-o epocă de tranziție, transformând monedele străine în sângele care alimenta comerțul local. De la talerii imperiali la piaștrii otomani devalorizați, fiecare monedă care a circulat în București sau Iași a purtat cu ea o fărâmă din ambițiile politice ale unei Europe aflate în plină schimbare.
Abia odată cu Regulamentele Organice și, mai târziu, cu reformele lui Cuza și Carol I, România va reuși să își recâștige suveranitatea monetară, punând capăt secolului în care "leul" a fost doar un vis pe hârtie.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu