Foto realizata cu AISecolul al XVIII-lea a reprezentat pentru Țara Românească și Moldova o perioadă de o efervescență culturală și socială fără precedent. Sub mantia regimului fanariot, societatea românească a trăit un paradox fascinant: o orientilizare forțată la nivel politic și administrativ, dublată, spre finalul veacului, de o aspirație arzătoare către modernitatea occidentală. Viața cotidiană a devenit astfel teatrul unei tranziții spectaculoase, unde caftanul greu de brocard începea să lase locul rochiilor pariziene, iar pilaful oriental era concurat de sunetele clavecinului.
I. Vestimentația: Oglinda Puterii și a Schimbării
În această epocă, haina făcea cu adevărat pe om, fiind un indicator precis al rangului, al legăturilor politice și, mai târziu, al deschiderii culturale.
Moda „Țarigrădeană” la Curte
Membrii familiilor domnitoare, mulți dintre ei școliți sau trăiți în Fanarul istambulez, au adoptat firesc moda de pe malurile Bosforului. Portretele votive, precum cel al lui Alexandru Ioan Mavrocordat (1785), ni-l înfățișează pe domn într-o postură de o solemnitate copleșitoare:
Capul: Acoperit de o căciulă de blană cu muche înaltă.
Corpul: Înveșmântat într-un caftan lung până la pământ, adesea fără mâneci, tivit cu blană de hermină și decorat cu ceaprazuri de aur.
Doamnele: Precum Zoe Ghica, purtau rochii de brocard și mantii cu revere îmblănite, păstrând o eleganță sobră, dar extrem de costisitoare.
Boierimea a urmat acest model. Bărbații purtau anteriul larg până la glezne, peste cămăși fine de borangic, iar pe cap faimosul calpac sau ișlic. Jupânesele, la rândul lor, purtau șalvari fini și ilice, acoperite iarna de giubele de postav.
Virajul spre Occident
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe fondul declinului otoman și al contactului cu ofițerii austrieci și ruși, „vântul schimbării” a început să bată dinspre Paris și Viena. Tinerile boieroaice au fost primele care au abandonat șalvarii pentru rochiile cu talie marcată. Chiar și în iatacul doamnei Safta Ipsilanti, moda europeană devenise o realitate confirmată de călători precum Christine Reinhard.
Această schimbare nu era doar estetică, ci și intelectuală: elitele începeau să vorbească franceza și italiana cu o fluență remarcabilă, pregătind terenul pentru „revoluția” culturală de mai târziu.
II. Lumea Urbană și Lumea Rurală: Contrastul Tradiției
În timp ce elitele se jucau cu mode efemere, restul societății rămânea ancorat în tradiție.
Orășenii: Negustorii și meșteșugarii purtau giubele mai simple, dar cei înstăriți, precum Staico neguțătorul sau Constantin cojocarul, căutau să imite boierimea mică, etalându-și ișlicele în tablourile votive ale bisericilor ctitorite de ei.
Țăranii: Aici timpul părea încremenit. Portul popular — cămașa peste ițari, cingătoarea, căciula de miel și opincile din piele netăbăcită — a rămas neschimbat. Interesantă este observația generalului Langeron, care compara opincile românești cu cele ale țăranilor spanioli, subliniind o latinitate a traiului rural ce supraviețuia prin autarhie: totul era confecționat în cadrul gospodăriei.
III. Arta Gastronomiei: De la Banchete la Mămăligă
Alimentația în Principate era guvernată de o abundență ce îi uimea pe vizitatori, dar și de un protocol riguros.
Ospățul Domnesc și Boieresc
La mesele lui Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir, ritualul era sfânt:
Spălatul mâinilor: În lighene de aramă, înainte și după masă.
Aperitivul: Se servea vutca (băutură tare).
Bucatele: Se ardeau mirodenii, iar pe masă apăreau simultan felurile de mâncare, de la fripturi la tradiționalul pilaf oriental.
Finalul: Cafeaua sorbită lent și narghileaua, acompaniate de muzică de tobe și țambale.
Odată cu secolul al XIX-lea, în casele mari boierești apar noutăți rafinate: săpunuri parfumate, muzică de pian sau harpă în loc de lăutari și folosirea tacâmurilor, în locul degetelor folosite anterior pentru friptură.
Dieta Urbană și „Pecetea” Otomană
În târguri, influența otomană a lăsat o moștenire culinară ce definește și astăzi bucătăria românească: sarmalele (sarmak), iahnia, ghiveciul, ciulama, iaurtul și dulciurile precum halvaua sau magiunul.
Sărăcia Rurală
La polul opus, țăranul român trăia într-o precaritate lucioasă. Pâinea era un lux; se consuma mămăligă din mălai de porumb sau turtă din făină de mei coaptă în spuză. Carnea era rară, dieta fiind bazată pe supă de varză, ceapă și usturoi. Vinul, deși produs local, era adesea prea scump pentru a fi păstrat, fiind înlocuit de bragă.
IV. Distracții și Divertisment: De la Halcă la Baluri Europene
Nevoia de recreere a unit toate clasele sociale, deși formele de manifestare difereau radical.
Petrecerile Domnești
Domnii fanarioți iubeau preumblările și „zicăturile”. Petrecerile la casele de țară (Văcărești, Copou, Fundeni) durau zile și nopți. La curte, momentele oficiale precum logodnele sau nunțile erau marcate de hore încinse chiar în curtea palatului, unde boierii și jupânesele dansau timp de o săptămână. Evenimentele politice majore, cum ar fi urcarea pe tron a unui nou sultan, erau celebrate cu iluminații spectaculoase și focuri de artificii.
Apariția Balurilor și a Socializării Moderne
Spre 1800, peisajul social se schimbă. Apar balurile europene, unde hora este înlocuită sau completată de dansuri englezești, poloneze sau grecești. Boierii încep să folosească carete aduse de la Viena pentru plimbări la Băneasa sau Herăstrău. În saloanele private, jocurile de cărți devin o distracție cotidiană nu doar în capitale, ci și în orașe de provincie precum Craiova.
Concluzie: Un Mozaic Cultural
Viața cotidiană în Țările Române ale veacului al XVIII-lea a fost un mozaic vibrant. A fost epoca în care românii au învățat să combine rigoarea protocolului oriental cu libertatea și eleganța apuseană. Această transformare a habitatului, a portului și a gustului nu a fost doar o chestiune de modă, ci expresia unei societăți care încerca să-și găsească locul între două lumi, păstrându-și totodată rădăcinile adânc înfipte în pământul satului românesc.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu