Sursa foto: commons.wikimedia.org
Introducere: Geneza regimului fanariot și contextul geopolitic european
La sfârșitul secolului al XVII-lea, echilibrul de forțe din Europa Centrală și de Sud-Est s-a modificat dramatic. Eșecul otoman în fața Vienei, din anul 1683, a marcat începutul declinului ireversibil al Semilunei și declanșarea Ofensivei Sfântei Ligi. Această lungă perioadă de regres militar otoman a oferit Principatelor Române o perspectivă nouă: posibilitatea desprinderii de sub suzeranitatea Porții prin cooperarea cu puterile creștine aflate în plină expansiune — Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus.
Domniile lui Șerban Cantacuzino (1678–1688) și Constantin Brâncoveanu (1688–1714) în Țara Românească, alături de cea a lui Dimitrie Cantemir (1710–1711) în Moldova, au reprezentat încercări de a fructifica această conjunctură internațională. Tratativele secrete cu Viena și Moscova, culminând cu alianța deschisă dintre Dimitrie Cantemir și țarul Petru cel Mare (Tratatul de la Luțk, 1711) și cu atitudinea duplicitară a Brâncovenilor, au alarmat profund Poarta. Înalta Poartă a înțeles că nu se mai putea baza pe loialitatea principilor pământeni, aleși din rândurile boierimii locale, care controlau armatele autohtone și manifestau tendințe centralizatoare sau autonomiste.
Pentru a preîntâmpina transformarea celor două țări dunărene în capete de pod ale expansiunii habsburgice sau țariste, Imperiul Otoman a decis să modifice radical sistemul de guvernare. Soluția a fost înlocuirea domnilor pământeni cu administratori recrutați din rândul aristocrației grecești din cartierul Fanar al Istanbulului — o elită cosmopolită, profund integrată în aparatul diplomatic și administrativ otoman, a cărei supraviețuire depindea în totalitate de bunăvoința sultanului. Regimul fanariot a fost instaurat mai întâi în Moldova, în anul 1711, după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir la Stănilești, prin numirea lui Nicolae Mavrocordat, și extins în Țara Românească în 1716, după mazilirea și execuția lui Ștefan Cantacuzino.
Percepția inițială a regimului: Între continuitate politică și competiție economică
Schimbarea survenită în situația juridică și politică a celor două Principate Dunărene nu a fost percepută în momentul realizării ei de către contemporanii moldo-munteni ca o ruptură istorică catastrofală. Din perspectiva secolului al XVIII-lea, prezența grecilor în spațiul românesc nu era o noutate. Domni străini — cu excepția lui Gaspar Grațiani, care fusese croat, toți ceilalți de origine greacă — urcaseră în repetate rânduri în scaunele de domnie de la București și Iași pe parcursul secolului al XVII-lea.
Mai mult, Nicolae Mavrocordat, cel care a deschis propriu-zis șirul domnilor fanarioți, cârmuise deja în Moldova înainte de Dimitrie Cantemir, între anii 1709 și 1710. Prin urmare, revenirea sa în domnie în 1711 la Iași, și ulterior în 1716 la București, nu putea apărea ca o modificare dramatică sau ca un experiment politic fără precedent în viața politică a celor două țări românești. Nicolae Mavrocordat nu fusese privit ca un intrus pe scena politică moldo-munteană. El dispunea de strânse legături de rudenie cu elita boierească locală (prin mama sa, Sultana, fiica domnitorului Ioan Alexandru Mavrocordat și descendentă a familiei moldovenești a Mușatinilor) și depunea eforturi constante pentru a-și sublinia apartenența la elita pământeană. În discursul său oficial și în reprezentările sale, Nicolae Mavrocordat se prezenta drept un descendent legitim al lui Alexandru cel Bun, integrându-se simbolic în dinastia istorică a țării. El nu apărea în ochii contemporanilor ca domnul chemat să deschidă o perioadă lungă, de mai bine de un secol, în cursul căreia scaunele de domnie aveau să fie inaccesibile elitei autohtone.
Elita boierească prefera, desigur, domni pământeni — adică ridicați din mijlocul ei, capabili să le înțeleagă și să le protejeze interesele — dar în această primă etapă, opțiunea nu era determinată de considerente naționale moderne, ci de rațiuni pur politice și economice. Grecii veniți din Fanar erau considerați drept concurenți puternici și primejdioși la obținerea dregătoriilor, stăpânirea moșiilor și conducerea Bisericii și a mănăstirilor închinate. Un domn grec aducea cu sine, de regulă, o numeroasă și flămândă clientelă levantină, care trebuia satisfăcută prin acordarea de funcții administrative și scutiri fiscale, sustrăgând astfel importante surse de venit și de influență boierilor pământeni. Lupta inițială s-a dat, așadar, pe terenul exclusivismului de castă și al apărării monopolului asupra resurselor statului.
Dilemele elitei politice: Factorul otoman și reticența față de creștini
Când reculul stăpânirii otomane la Dunărea de Mijloc a pus în lumină declinul structural al Porții și a deschis perspectiva emancipării Țărilor Române, s-a produs o scindare la nivelul mentalității politice a boierimii. O parte a acestei elite a secondat activ politica domniei de a colabora cu puterile creștine (Imperiul Habsburgic și cel Rus), sperând într-o eliberare rapidă. Cu toate acestea, o facțiune importantă a rămas profund reticentă, dacă nu chiar deschis ostilă acestei orientări.
Două au fost temeiurile majore ale acestei din urmă atitudini conservatoare. În primul rând, oricâte înfrângeri suferiseră oștile otomane de la despresurarea Vienei și de la pacea de la Karlowitz (1699), și oricât de evidentă devenise „descreșterea” puterii otomane pentru observatorii externi, mașinăria militară a Porții rămânea încă extrem de puternică și de temut în regiune. Principiul de prudență politică exprimat în secolul trecut de marele cronicar Miron Costin — conform căruia alăturarea grăbită de puterile creștine nu trebuia să aducă „pieirea” și devastarea Țărilor Române în fața unor represalii otomane — păstra o rezonanță profundă în gândirea politică moldo-munteană. Această stare de spirit este perfect ilustrată de dialogul tensionat din ajunul bătăliei de la Stănilești din 1711.
„Te-ai cam grăbit, Măriia-Ta, cu chiematul moscalilor”, îi spusese deschis lui Dimitrie Cantemir boierul Iordachi Ruset, un politician sceptic care nu credea în capacitatea logistică și în victoria țarului Petru I pe pământ moldovenesc.
Atâta timp cât puterile creștine nu-și dovedeau clar și definitiv superioritatea militară zdrobitoare în teren, angajarea hazardată alături de ele părea contrară interesului direct de supraviețuire al țării și al elitei ei politice. O revoltă eșuată însemna transformarea țării în pașalâc, pierderea totală a autonomiei și distrugerea proprietăților funciare ale boierimii.
În al doilea rând, partizanii Habsburgilor în rândul boierimii se împuținaseră drastic după ce realitățile politice din Transilvania au devenit cunoscute dincolo de Carpați. Luarea în stăpânire a Transilvaniei de către Curtea de la Viena (prin Diploma Leopoldină din 1691) fusese urmată de o susținută și agresivă politică de prozelitism catolic, dirijată de Imperiu și sprijinită de iezuiți. Unirea cu Roma a unei părți a clerului și a românilor transilvăneni (1698–1701) fusese condamnată la Iași și la București ca o rătăcire dogmatică și o renegare a adevăratei credințe ortodoxe. Boierii din Principate, profund atașați identității lor religioase ca pilon de rezistență culturală, priveau cu neîncredere autoritatea habsburgică, temându-se că o eventuală anexare sau protecție austriacă va fi însoțită de presiuni religioase similare și de alterarea privilegiilor tradiționale ale Bisericii Răsăritene.
Anatomia politicii fanariote: Reformă, control și conștientizare tardivă
Când Poarta otomană a recurs la soluția fanariotă, ea era conștientă de faptul că mandatarii ei de la Iași și București nu puteau guverna în mod eficient și nu puteau colecta uriașele sume cerute de Istanbul dispensându-se total de colaborarea boierimii autohtone, care deținea controlul economic asupra producției agricole și a rețelelor administrative locale. Politica de reformă promovată de unii dintre cei mai abili domni fanarioti (precum Constantin Mavrocordat sau Alexandru Ipsilanti) a avut — în ceea ce privește raporturile directe cu boierimea — un triplu obiectiv strategic:
Să-i slăbească puterea economică și militară proprie;
Să-i sporească dependența economică și juridică de autoritatea centrală domnească;
Să o atragă la colaborare instituțională în cadrul aparatului de stat modernizat.
O politică având astfel de obiective structurale nu se putea înfăptui de la o zi la alta; ea necesita timp, tact și aplicare graduală pentru a nu provoca o revoltă generalizată.
Așa se explică faptul că percepția clară a boierimii asupra schimbării profunde de regim intervenite în anii 1711/1716 a venit numai după câteva decenii, când reformele aplicate succesiv de domni își dezvăluiseră pe deplin obiectivele centralizatoare și impactul direct asupra privilegiilor tradiționale. Boierimea a realizat că fanariotul nu era doar un domn temporar mai rapace, ci exponentul unui sistem fiscalizat și opresiv care tăia legăturile organice dintre domnie și țară.
Această trezire la realitate este documentată istoric în răspunsurile date, în anul 1770, contelui Piotr Panin, într-un moment în care ambele Principate se aflau sub ocupația militară a armatelor ruse în timpul războiului din 1768–1774. În aceste documente, boierii munteni arată în mod explicit că, de cinci decenii, situația economică și juridică a țării lor se agravase considerabil în raport cu perioada pre-fanariotă:
„În această ticăloasă stare ne aflam petrecând de cincizeci de ani încoace, care mai înnainte vreme asemenea supărări din partea turcilor nu se făceau, și era țara fericită, plină de oameni, având și până la 20 000 de oșteni”.
Acest reper cronologic oferit de memoriile și răspunsurile din 1770 este de o importanță deosebită pentru istorici în înțelegerea celor două etape fundamentale ale mișcării de emancipare națională din cele două Principate Dunărene. El marchează momentul în care discursul politic trece de la simpla nemulțumire economică la contestarea de fond a legitimității regimului fanariot.
Cele două mari etape ale mișcării de emancipare națională
Analiza evoluției gândirii politice și a acțiunilor concrete ale elitelor românești ne permite să delimităm clar două faze distincte ale luptei pentru emancipare, fiecare având priorități, metode și cadre conceptuale specifice.
Prima fază (1711–1774): Prelungirea politicii dinastice și iluzia eliberării externe
În această primă etapă, mișcarea s-a situat în prelungirea directă a liniei diplomatice trasate de Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Programul de eliberare națională era aproape în întregime îndreptat spre exterior, având ca ax central obținerea sprijinului militar austriac sau rus pentru înlăturarea dominației otomane. Reflecția asupra organizării interne a statului post-emancipare era subsidiară; se subînțelegea că eliminarea turcilor va aduce automat restaurarea vechilor privilegii boierești și a sistemului tradițional de guvernare. Mișcarea s-a manifestat prin colaborare militară directă cu armatele imperiale în timpul deselor conflicte ce au devastat pământul românesc.
A doua fază (1774–1821): Prioritatea reformelor interne și proiectele de stat
Inițiată în contextul tratatului de la Kuciuk-Kainargi (1774) și prelungită până la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, această fază aduce o mutație fundamentală. Obiectivele interne — forma de guvernământ, împărțirea puterii politice între domn și clasa boierească, structurile instituționale și administrative ale țării îndată după obținerea emancipării — se impun ca o prioritate absolută în gândirea politică a elitei societății moldo-muntene. Locul acțiunii militare preponderente, specifice perioadei de dinainte de 1774, este luat de un adevărat torent de memorii politice și proiecte de reformă adresate cabinetelor de la Sankt Petersburg, Viena și Paris. Elita conștientizează că eliberarea de sub turci nu este suficientă dacă nu este însoțită de o reorganizare internă modernă capabilă să garanteze stabilitatea statului și drepturile națiunii în fața apetitului expansionist al vecinilor.
Prima perioadă a luptei de emancipare în acțiune (1711–1774)
Scurt timp după instaurarea regimului fanariot, în cursul noului război austro-turc din anii 1716–1718, adversarii dominației otomane din Țara Românească au considerat că a sosit momentul să-și manifeste deschis și viguros ostilitatea față de Poartă. Eșecurile militare severe înregistrate de oastea otomană în fața trupelor conduse de prințul Eugeniu de Savoia au dat un curaj considerabil boierilor partizani ai eliberării prin filiera austriacă. Sub conducerea unor boieri de prestigiu precum banul Olteniei Barbu Brăiloiu și Staico Bengescu, forțele boierești locale au preluat controlul administrativ asupra Olteniei și s-au alăturat efectiv trupelor imperiale intrate în provincie.
La București, situația a evoluat dramatic. Fuga temporară a domnitorului Nicolae Mavrocordat la Rusciuc, de frica unui atac austriac, crease un periculos gol de autoritate. În acest context, mitropolitul Antim Ivireanu, o figură de o imensă cultură și un antiotoman convins, care refuzase categoric să-l însoțească pe domn în retragere, a convocat o adunare de urgență la Mitropolie. Scopul adunării era deciderea oficială a alăturării țării la acțiunea forțelor imperiale creștine. Spre surpriza și disperarea înaltului prelat și a grupării boierești antiotomane, înainte de sosirea austriecilor, în capitală și-a făcut apariția inopinată Nicolae Mavrocordat, sprijinit de un detașament turcesc. Reacția domnului a fost necruțătoare: a executat pe loc câțiva boieri complotiști și a obținut de la patriarhul de Constantinopol rapida caterisire a lui Antim Ivireanu. Marele cărturar și ierarh a fost trimis în surghiun spre mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai, dar a fost ucis pe drum de escorta de ieniceri, corpul său fiind aruncat în râul Tundja.
Lupta a continuat însă. Printr-o acțiune de comando rapidă și încununată de succes, facilitată de largul sprijin informațional și logistic al boierilor ostili domnului, un detașament de husari austriaci condus de Stephan Dettine a pătruns prin surprindere în București și l-a capturat pe Nicolae Mavrocordat chiar în palatul său, transportându-l ca prizonier la Sibiu. În timp ce Poarta reacționa numindu-l caimacam (apoi domn) pe Ioan Mavrocordat, fratele celui capturat, boierii munteni refugiați în tabăra austriacă (printre care Șerban Bujoreanu, Radu Golescu, Ilie Știrbei) încercau să impună o soluție națională. Ei doreau ca, la adăpostul armatelor imperiale, domnia țării să fie încredințată lui Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domnitor Șerban Cantacuzino. În cererea oficială adresată la 3 septembrie 1717 prințului Eugeniu de Savoia, prin care se solicita scoaterea definitivă a Țării Românești de sub dominația Porții otomane, autorii memoriului aveau grijă să sublinieze o noutate discursivă: ei vorbeau nu doar în numele propriu sau al clasei lor, ci și în numele „poporului” întregii țări.
Pacea de la Passarowitz (1718) a lăsat însă Oltenia în mâinile Austriei, restul Țării Românești revenind sub control otoman și fanariot. Memoriul din 16 martie 1718, prezentat de delegații Radu Golescu, Ilie Știrbei și Ioan Avramie Curții de la Viena, conține în embrion direcțiile fundamentale pe care va evolua gândirea politică a boierimii în a doua fază a luptei de emancipare. Documentul prezintă o structură flexibilă, adaptată realităților de pe teren:
Programul maximal: Prevedea trecerea Țării Românești sub autoritatea suzerană a Curții din Viena, domn urmând a fi numit pământeanul Gheorghe Cantacuzino, cu respectarea strictă a autonomiei instituționale și a datinilor țării, care nu puteau fi modificate decât prin acceptul adunării stărilor („consimțământul țării”).
Programul minimal: Anticipa realismul politic în cazul în care armatele imperiale ar fi fost obligate să se retragă, acceptând revenirea țării sub suzeranitatea otomană. În această variantă, boierii pretindeau imperios ca domnul să fie obligatoriu pământean și numit pe viață, iar înlocuirea lui din scaun să nu se poată face decât cu consimțământul explicit al corpului boieresc, limitând astfel arbitrariul sultanului.
Următorul mare conflict, războiul austro-ruso-turc din anii 1735–1739, a oferit un nou prilej de manifestare a curentului antiotoman, de astă dată având ca centru de greutate Moldova. Sentimentul antifanariot a fost polarizat de prezența activă în rândurile armatei ruse a celor doi nepoți ai lui Dimitrie Cantemir, Constantin și Dumitrașco (fiii fostului domn Antioh Cantemir), primul deținând gradul de general de brigadă în armata țaristă. La intrarea trupelor ruse în Iași, în 1739, populația și boierii le-au făcut o primire extrem de caldă, entuziastă, percepând momentul ca pe o revenire legitimă la o dinastie pământească glorioasă.
Totuși, bucuria eliberării a fost repede umbrită de atitudinea dură, de cuceritor, a comandantului trupelor ruse, feldmareșalul Burkhard Christoph von Münnich. Acesta a adoptat un comportament dictatorial, amenințând deschis cu arderea completă a Iașilor dacă boierii moldoveni refuzau să accepte „ponturile” (condițiile financiare și logistice) grele prezentate de el. Cel mai grav aspect a fost obligarea forțată a moldovenilor de a depune un jurământ prin care se angajau să fie „credincioși cu toată inima împărăției Rusii”, transformând actul de eliberare într-o tentativă de anexare directă, fapt ce a trezit mari rezerve în rândul multor boieri moderați.
Planul social versus planul național în opoziția antifanariotă
Pe măsură ce reformele structurale introduse de domnii fanarioți (în special de Constantin Mavrocordat prin reorganizarea fiscală, administrativă și socială din anii 1740) îngustau simțitor privilegiile economice tradiționale ale boierimii, se intensifica opoziția elitei politice locale față de reprezentanții Porții. Boierii înțeleseseră în sfârșit că momentele 1711 și 1716 nu reprezentaseră doar simple schimbări de persoane în scaunele domnești, ci debutul unei noi epoci istorice în raporturile Principatelor cu Poarta. Această epocă era caracterizată prin restrângerea drastică a autonomiei externe a celor două țări și, simultan, printr-o întărire fără precedent a puterii domnești interne — ca mandatară directă și agent fiscal al Porții — în detrimentul prerogativelor tradiționale ale sfatului boieresc. Din această constatare s-au născut eforturile conjugate ale clasei boierești de a înlătura atât suzeranitatea otomană opresivă, cât și pe fanarioții care o serveau.
Pentru a înțelege complexitatea acestei mișcări, opoziția antifanariotă și antiotomană a boierimii trebuie evaluată pe două planuri distincte și aparent contradictorii: social și politic/național.
Planul social: Reacția seniorială și conservatorismul economic
Politica de reformă a domnilor fanarioți urmărea slăbirea elitei politice locale pentru a o împiedica să devină un factor de rezistență militară sau politică. Reacția boierimii la măsuri cu caracter modernizator precum desființarea juridică a șerbiei (legată de numele lui Constantin Mavrocordat, în Țara Românească în 1746 și în Moldova în 1749), abolirea instituției poslușnicilor (țărani scutiți de dări către stat, dar care prestau servicii exclusiv boierilor) sau față de atitudinea general demofilă a unora dintre domni a avut un caracter vădit conservator, de apărare a intereselor de clasă.
Memoriul adresat în anul 1790 de boierii munteni prințului Josias von Saxa-Coburg, comandantul trupelor imperiale austriece intrate în Țara Românească, constituie textul cel mai explicit și frapant al rațiunilor sociale ale ostilității clasei boierești față de regimul fanariot. În acest document, autorii se plâng direct de politicile sociale ale domnilor strāini:
„...cei după urmă domni cu gându tirănescu vrându să surpe neamul boieresc i-au lipsitu de acest mare privilegiu [al poslușnicilor]”.
Ei considerau acordarea ulterioară a „scutelnicilor” drept o compensație cu totul insuficientă și ridicolă. Ceea ce boierii așteptau în mod real de la ocupanții austrieci nu era o modernizare a societății, ci o restaurare feudală retrogradă: să li se restituie „cel mai vechi privilegiu, spre a ne da sate întregi precum am avut de la cei vechi domni”. În opoziție față de reformele fanariote a existat, așadar, o componentă puternică reprezentând ceea ce istoriografia numește „reacția seniorială” — refuzul încăpățânat al oricărei încercări de modernizare administrativă sau fiscală care ar fi știrbit măcar parțial privilegiile economice ale elitei.
Planul național: Nașterea ideologiei naționale moderne
În același timp, opoziția clasei politice românești față de regimul fanariot a avut și un caracter național autentic. Trecerea de la vechea conștiință de neam (bazată pe comunitatea de limbă, origine și credință, teoretizată de textul cronicarilor din secolul al XVII-lea) la conștiința națională modernă — proces complex care se derulează accelerat pe parcursul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea — și treptata închegare a unei ideologii naționale coerente au modificat termenii disputei. Vechea rezistență xenofobă opusă de boieri elementelor levantine s-a transformat structural în lupta asumată a elitei politice românești pentru emanciparea națională a statului.
Fanarioții nu mai erau priviți doar ca niște competitori lacomi la dregătorii, ci apăreau acum ca un adevărat corp străin, parazitar, grefat pe trupul societății românești, îndeplinind o funcție profund nocivă din punct de vedere istoric: aceea de instrumente administrative directe ale opresorului străin otoman. În eforturile sale de a pune capăt dominației Porții, boierimea a început să beneficieze din ce în ce mai mult și de concursul activ al altor forțe sociale aflate în plină ascensiune, precum orășenimea (negustorii și meșteșugarii) și chiar țărănimea, dând mișcării un caracter mult mai larg, popular.
Cotitura istorică din anii 1768–1774: Insurecție, voluntariat și diplomație
Războiul ruso-turc din anii 1768–1774 a furnizat cadrul politic și militar adecvat pentru manifestarea explozivă a acestor noi tendințe din societatea românească. Propaganda rusă intensă, având ca principal agent pe maiorul Nazarie Karazin, a precedat acțiunile militare propriu-zise și a avut un puternic ecou emoțional în Moldova și Țara Românească. S-a alcătuit rapid o adevărată avangardă politică și militară autohtonă, gata să acționeze de îndată ce trupele țariste au pășit pe pământul românesc. Boieri, înalți clerici, târgoveți și țărani — și în secret chiar domnul de atunci al Țării Românești, Grigore al III-lea Ghica — erau gata să coopereze deschis pentru eliminarea turcilor.
În Moldova, oastea turcă venită în ajutorul garnizoanei otomane de la Hotin, care rezistase unui asediu rusesc de câteva luni, a fost atacată în flancuri de detașamente de voluntari moldoveni. La București, în toamna anului 1769, s-a declanșat o adevărată insurecție urbană antiotomană. La această acțiune a participat un corp numeros de „volintiri” (voluntari) veniți din Moldova și conduși de un răzeș curajos din părțile Lăpușnei, pe nume Ilie, căruia i se alăturase Nichifor, egumenul mănăstirii Argeș. Lor li s-a asociat un detașament muntean condus de boierul Pârvu Cantacuzino și, într-un elan colectiv remarcabil, întreaga populație a orașului. Cronicile vremii descriu plastic atmosfera electrizantă din capitală:
„Norodul Bucureștilor s-a rădicat, mic cu mare, până și femeile, cu prăjini și cu cărămizi, strigând: «Muscalii, muscalii au venit!» și năpădind asupra turcilor, cari erau ca la 5 000, dar risipiți pe la conace, după obiceiului lor, dormind fără grijă”.
Când forțele otomane din Giurgiu au trecut la un contraatac violent pentru a reocupa orașul, Pârvu Cantacuzino a încercat eroic să-i ofere ajutor maiorului rus Karazin, asediat în mănăstirea Comana, dar a fost ucis în luptă de turci. Pe parcursul întregului război, mii de români au participat ca voluntari organizați în unități de cavalerie ușoară (pândari și arnăuți) alături de trupele țariste, prezența lor eficientă și cunoașterea terenului fiind remarcate și elogiate în rapoartele oficiale ale feldmareșalului Piotr A. Rumianțev.
Mutarea centrului de greutate: Delegațiile de la Sankt Petersburg (1770)
Treptat, centrul de greutate al efortului de emancipare națională s-a deplasat de la acțiunea militară directă din teren la acțiunea politică și diplomatică la nivel înalt. Acest fapt a fost demonstrat de prezența simultană la Sankt Petersburg, în anul 1770, a două delegații românești oficiale: una trimisă de Divanul Moldovei, cealaltă de Divanul Țării Românești. În opinia marelui istoric Nicolae Iorga, acest moment reprezintă un reper fundamental, deoarece „muntenii... se găsesc pentru întâiași dată alături de moldoveni în aceeași acțiune politică” unitară în fața Europei.
În analiza formulării cererilor oficiale prezentate împărătesei Ecaterina a II-a de către reprezentanții moldo-munteni, istoricii moderni au încercat să facă o distincție clară între ceea ce era sugerat sau chiar direct impus de autoritățile ruse de ocupație și ceea ce constituia revendicarea autentică, organică, a elitei politice din cele două Principate. Din memoriile ulterioare ale prințului Adam Czartoryski se știe clar că Ecaterina a II-a practica o regie diplomatică cinică; de pildă, după împărțirea Poloniei, ea ceruse ca o delegație din teritoriile poloneze anexate să vină la Sankt Petersburg pentru a-i prezenta public „mulțumiri” oficiale pentru trecerea lor sub suveranitatea țaristă. O presiune similară s-a exercitat și asupra delegaților români.
Este de netăgăduit că în rândurile boierimii române a existat un puternic curent rusofil (Mihai Cantacuzino, fratele lui Pârvu, s-a stabilit definitiv în Rusia după război, primind ranguri imperiale), curent care și-a prelungit existența până la jumătatea secolului al XIX-lea. Exponenții radicali ai acestui curent ar fi dorit ca Principatele Române să fie anexate direct de Imperiul Rus sau plasate sub forma unui protectorat militar total. Pentru acești partizani ai regimului nobiliar tradițional, o autoritate imperială rusă îndepărtată părea garanția ideală pentru eliminarea instituției domniei fanariote centralizatoare. De aceea, în memoriul boierilor moldoveni adresat Ecaterinei a II-a, se cerea utopic ca la „ocârmuirea țării să fie aristocrație, adecă să se aleagă 12 boieri mari din starea întâi” care să guverneze colegial sub patronaj țarist.
Cererile prezentate de reprezentanții Țării Românești în 1770 exprimau și mai răspicat dorința încorporării politice la Imperiul Rus, fiind aproape sigur inspirate, dacă nu dictate direct, de „sfătuitorii” ruși ai delegaților. Aceștia cereau formal ca:
„Țara noastră să se facă tot una cu eparhiile ce stăpânește prea puternica împărăția Rosiei”;
„Să se așeze în țara noastră legile și rânduielile Rusiei pe deplin”;
„Partea mirenească și bisericească să fie supt îndreptarea Sf. Sinod, după obiceiurile Sf. Biserici din Rosia”.
Totuși, chiar și în acest text marcat de presiunea ocupației, apare o clauză națională specifică: cererea ca cel puțin jumătate din judecători să fie obligatoriu pământeni, ceea ce arăta dorința boierilor de a păstra controlul asupra justiției și proprietăților.
Mizând politic pe acești partizani din Principate, Curtea din Sankt Petersburg a dorit să obțină o cerere oficială, aparent voluntară, din partea românilor pentru trecerea celor două țări sub autoritatea rusă, dorind să ofere o legitimare juridică internațională anexării planificate. Planul expansionist rus ar fi devenit realitate dacă Imperiul Habsburgic nu și-ar fi manifestat opoziția sa categorică și agresivă. Viena nu putea accepta sub nicio formă perspectiva de a avea o graniță strategică uriașă cu Imperiul Rus de-a lungul întregului arc al Carpaților și s-a arătat dispusă să recurgă la arme pentru a împiedica anexarea Principatelor Dunărene de către Rusia.
Grație abilității diplomatice superioare a lui Frederic al II-lea, regele Prusiei — care era obligat prin tratat, în cazul unui conflict austro-rus, să se alăture militar Rusiei sau să plătească subsidii masive —, războiul european a fost evitat prin deturnarea apetitului anexiunist al marilor puteri. Locul Principatelor Dunărene ca monedă de schimb a fost luat de Polonia, care a cunoscut astfel prima sa împărțire teritorială în anul 1772. Principatele au rămas în componența Imperiului Otoman, dar statutul lor internațional a fost redefinit.
Proiectul de la Focșani (1772): Unirea, independența și teoria capitulațiilor
După înfrângerea turcilor și cucerirea Crimeii de către forțele ruse, a intervenit un armistițiu prelungit, în cursul căruia au avut loc negocieri intense în cadrul unui Congres de Pace desfășurat inițial la Focșani (1772) și mutat ulterior la București. La aceste discuții internaționale de pace au fost admiși, într-un rol consultativ, și delegați ai Țării Românești și Moldovei, care au profitat de ocazie pentru a prezenta marilor puteri doleanțele lor politice autentice. În acest nou cadru, discursul românesc s-a eliberat de tutela cererilor de anexare rusă. Nu mai era vorba de integrarea în Imperiul Țarist, ci de solicitarea fermă a revenirii la domniile pământene și de obținerea unei neatârnări de fapt, plasate sub garanția colectivă a marilor puteri creștine: Rusia, Imperiul Habsburgic și Prusia.
Cu prilejul tratativelor de la Focșani din vara anului 1772, o serie de mari boieri munteni în frunte cu banul Mihai Cantacuzino, marele vornic al Țării de Jos Nicolae Dudescu, banul Pană Filipescu, marele clucer Grigore Băleanu și marele vornic al Țării de Sus Pantazi Câmpineanu s-au adresat, la 24 iulie/4 august, delegaților puterilor creștine prin memorii identice de o mare valoare doctrinară. În cuprinsul textului înaintat reprezentantului Curții din Viena, boierii realizau un istoric minuțios al relațiilor politice dintre Principate și Poarta otomană. Ei susțineau că aceste raporturi fuseseră inițial stipulate prin tratate bilaterale — numite capitulații — încheiate în secolele XV-XVI, acte pe care turcii le încălcaseră flagrant în 1711/1716 prin instalarea la cârma țării a unor domni venetici din Fanar care spoliaseră bogățiile țării.
Petenții români reclamau la încheierea păcii două obiective politice de o modernitate absolută: unirea și independența Țărilor Române sub conducerea unui principe pământean. Acest nou stat urma să funcționeze ca un stat-tampon neutru între Imperiul Otoman și adversarii săi, independența sa urmând să fie garantată colectiv de Rusia, Austria și Prusia, iar suzeranitatea otomană urmând a fi complet răscumpărată printr-o sumă fixă plătită turcilor.
Tot în anul 1772, marele vistier Ienăchiță Văcărescu, refugiat politic la Brașov, trimitea un memoriu protestatar direct marelui vizir Mehmed pașa Muhsin-zadé. El solicita pe un ton demn respectarea strictă a prevederilor vechilor tratate lăsate de sultanii din trecut, înlăturarea imediată a abuzurilor fanariote și revenirea grabnică la domniile pământene.
În cursul aceluiași an, boierii români au înaintat delegaților străini de la Congresul de la Focșani textele traduse ale așa-numitelor „capitulații” — prezentate ca acte de închinare încheiate în trecut de domnitori istorici precum Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab și Bogdan al III-lea cu sultanii otomani. Istoriografia modernă a dovedit că aceste texte erau, din punct de vedere diplomatic, plăsmuiri patriotice redactate chiar în secolul al XVIII-lea de juriștii boieri. Cu toate acestea, ele încorporau o realitate istorică incontestabilă existentă în trecut: ahidaname-urile (privilegiile acordate de sultani). Potrivit acestora, Țara Românească și Moldova acceptaseră de bunăvoie suzeranitatea otomană și plata unui tribut în schimbul obligației Porții de a le respecta autonomia internă, hotarele și de a le ocroti de adversarii externi.
Deși formele juridice prezentate în 1772 erau fictive, ele reflectau o realitate istorică pe care, încă din anul 1490, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus o exprima în termeni categorici:
„Valahii, după ce au respins armele și încercările ei [ale Porții], s-au învoit prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători”.
Aceste documente au constituit argumentul juridic imbatabil al revendicării autonomiei complete a Principatelor Române în cadrul Imperiului Otoman. Ele au influențat redactarea articolului 16 din Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774), prin care Rusia obținea un drept de intervenție diplomatică în favoarea Principatelor, și au stat la baza hatt-i-șerif-ului (decretului sulatnesc) acordat Moldovei și Țării Românești de sultanul Abdul Hamid I la 15/26 decembrie 1774, document ce punea primele limite legale abuzurilor fanariote.
Boierii munteni și moldoveni nu posedau în arhive documente originale numite „capitulații”, dar cunoșteau perfect esența istorică a raporturilor româno-otomane. Expresie a unui raport de forțe militar, statutul de autonomie fusese respectat de Poartă în funcție de tăria internă a Țărilor Române. Pe măsura declinului puterii militare autohtone, autonomia fusese încălcată frecvent, iar o dată cu instaurarea regimului fanariot, simțitor limitată. Revenirea la domniile pământene și respectarea autonomiei însemna pentru boierime recuperarea puterii politice interne de care fusese deposedată de domnii fanarioti și, simultan, sfârșitul reformelor centralizatoare cu tăiș antiboieresc. „Capitulațiile” invocate au fost acceptate tacit de puterile europene pentru că nu au fost contestate oficial de Poartă, ceea ce dovedește că ele exprimau corect spiritul pactului inițial.
Alături de teoria juridică a capitulațiilor, își face apariția în aceeași perioadă ideea unificării politice a celor două țări. În memoriul din 24 iulie/4 august 1772 adresat delegatului austriac, după ce se aminteau condițiile naturale excepționale ale celor două țări (climă identică, fertilitate mare, unitate de limbă), se susținea o teză geopolitică curajoasă: cele două mari imperii ale Creștinătății (rus și austriac) pot ajuta la formarea unui singur stat românesc, capabil să se susțină economic și să opună o barieră naturală puternică „torentului” otoman care amenințase Europa.
Încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi în 1774 a spulberat însă speranțele imediate ale clasei politice de a ieși definitiv de sub dominația Porții. Marile puteri au preferat să mențină integritatea Imperiului Otoman din considerente de echilibru european. Potrivit unei însemnări marginale descoperite pe un Minei bisericesc din anul 1780, boierilor moldoveni care veniseră în audiență să se plângă direct feldmareșalului Rumianțev că împărăteasa Ecaterina a II-a i-a abandonat din nou în mâinile turcilor, comandantul rus le-a răspuns pe un ton cinic și jignitor:
„...mă mir de voi, boieri, dă aveți minte ca un cap de bou, cum vă iaste și pecretea țării voastre. Împărăteasa au avut alte interesuri căt pă lângă aceste doaă țări”.
A doua perioadă a mișcării de emancipare (1774–1821): Proiecte reformatoare și efervescență ideologică
Boierii Moldovei aveau să se convingă rapid, din nou, că jocul cinic de interese al marilor puteri creștine poate afecta grav integritatea teritorială a Principatelor Române. În anul 1775, Imperiul Habsburgic a cerut oficial de la Poartă, ca preț pentru neutralitatea sa binevoitoare în războiul ruso-turc abia încheiat, cedarea zonei de nord a Moldovei (numită ulterior Bucovina), a cărei însemnătate strategică și logistică crescuse enorm pentru Viena după anexarea Galiției în 1772. Protestul vehement și demn al domnitorului Grigore al III-lea Ghica și al boierilor săi trimis la Poartă făcea o referire subtilă dar periculoasă la posibilitatea ca, în cazul unui refuz otoman de a proteja hotarele țării, moldovenii să caute sprijin militar la o altă putere străină (Rusia). La Istanbul, o astfel de declarație de independență a fost interpretată ca un act flagrant de înaltă trădare. Deznodământul a fost tragic: Grigore al III-lea Ghica a fost asasinat la Iași, în octombrie 1777, de un trimis special al sultanului (un capugi-bașa), devenind un martir al cauzei integrității naționale.
După pacea de la Kuciuk-Kainargi, activitatea politică revendicativă din Principate ia o amploare fără precedent. Ea nu se mai limitează la memorii oficiale ale Divanului, ci continuă prin memorii redactate ilegal de opoziția boierimii liberale, la care s-au asociat mișcările conspirative secrete contra domnilor fanarioti în funcție (cum a fost complotul organizat de fruntașii moldoveni Manolachi Bogdan și Ioniță Cuza contra domnului Constantin Moruzi în 1778, eșuat și soldat cu decapitarea complotiștilor). Actele petiționale urmează fidel cursul crizelor internaționale ivite în cadrul complicatei „Probleme Orientale”, ce continua să încurajeze opoziția internă românească în demersurile ei revendicative.
În cursul noului război austro-ruso-turc din anii 1787–1791, Divanul Țării Româneşti prezintă cercurilor conducătoare din Viena și Sankt Petersburg, în mai 1790, prin intermediul boierului muntean Ioan Cantacuzino (ajuns mare spătar în Moldova), un memoriu politic de o importanță capitală. În acest text se solicita:
Desființarea completă a raialelor Turnu, Giurgiu și Brăila (teritorii românești administrate direct de armata otomană);
Stabilirea definitivă a hotarului între Țara Românească și Imperiul Otoman pe linia talvegului Dunării;
Înlăturarea definitivă a domnilor fanarioti și înlocuirea lor prin principi aleși din rândul pământenilor;
Libertatea totală a comerțului și a exportului de vite, restricționat de monopolul otoman;
Neutralitatea și neatârnarea politică a statului sub garanția colectivă a Rusiei și Austriei.
Acest memoriu a fost înaintat oficial și delegaților marilor puteri întruniți la Congresul de pace de la Șiștov la 10/22 mai 1791, dar a rămas fără urmări imediate din cauza reticenței marilor puteri de a modifica harta politică a regiunii.
În memoriul adresat în același an (1791) delegaților de la Șiștov — avându-l printre autorii principali pe același activ Ioan Cantacuzino — se exprima, pe un ton de o fermitate neobișnuită pentru acea epocă, voința suverană a „națiunii” române de a-și dobândi statutul de autonomie largă în raporturile cu Poarta, sub protectoratul noilor puteri creștine. Se cereau: neutralitatea țării, formarea unor forțe militare proprii de apărare (miliții naționale) și alegerea domnului de către o adunare reprezentativă formată din toate stările sociale ale țării. Autorii memoriului declarau solemn că refuză categoric orice reîntoarcere la situația umilitoare creată de abuzurile regimului fanariot, afirmând retoric că, dacă acest lucru s-ar întâmpla, sunt gata:
„...să-i înghită pământul pe loc, ca pe Lima și Lisabona” (referire culturală la cutremurele devastatoare care distruseseră în secolul al XVIII-lea capitalele din Peru și Portugalia).
În această mișcare revendicativă largă au fost antrenați, încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, alături de marii boieri cu idei înaintate (mulți dintre ei familiarizați cu ideile Iluminismului prin intermediul lojilor de francmasonerie), și figuri proeminente ale clerului ortodox luminat. Printre aceștia se numărau episcopul Chesarie al Râmnicului (promotor al culturii în limba națională) sau mitropoliții Moldovei Leon Gheuca și Iacov Stamati (susținători ai tipăririi de cărți de știință).
Începând din primele decenii ale secolului al XIX-lea, mișcării i se alătură activ și exponenți ai boierimii mici și mijlocii (boierii cămășiști sau condeieri) și chiar intelectuali recrutați din rândurile burgheziei incipiente (profesori, juriști, funcționari). Acest fenomen a exprimat, sub raport teoretic, pătrunderea profundă a gândirii politice și juridice moderne europene în cadrul mișcării naționale românești.
Impactul Revoluției Franceze și al epocii napoleoniene (1789–1815)
Izbucnirea și succesul Revoluției Franceze din 1789 au contribuit direct la intensificarea și radicalizarea mișcării de emancipare națională din Principate. În societatea moldo-munteană a vremii nu exista încă o clasă de mijloc burgheză puternică, capabilă să recepteze și să aplice programul radical de reformă socială al revoluției de la Paris (desființarea privilegiilor nobiliare, egalitatea juridică a cetățenilor). Din uriașa experiență a Franței revoluționare, ecoul cel mai puternic și mai fertil în spațiul românesc l-a avut ideea de libertate națională și conceptul de drept al popoarelor de a-și decide singure soarta.
Pe măsură ce Franța a ieșit din „încercuirea feudală” a marilor monarhii absolutiste și s-a manifestat pe plan internațional ca o mare putere militară sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, promotorii eliberării Țării Românești și Moldovei de sub suzeranitatea otomană și-au îndreptat din ce în ce mai stăruitor privirile și speranțele către Paris. Ei vedeau în împăratul francez un arbitru suprem al Europei, capabil să distrugă Imperiul Otoman. Speranțele lor aveau să fie însă profund înșelate de cinismul geopolitic napoleonian. Pentru împăratul francez, Principatele Dunărene nu prezentau un interes strategic direct, având doar funcția secundară de „teritorii de compensație” geopolitică în cadrul negocierilor sale secrete cu Imperiul Rus. În anul 1808, la celebra întâlnire de la Erfurt cu țarul Alexandru I, Napoleon și-a dat consimțământul oficial la anexarea temporară a Moldovei și Țării Românești de către Rusia, ale cărei trupe ocupaseră militar Principatele încă din anul 1806, în timpul războiului ruso-turc din 1806–1812.
Ultimele două decenii ale regimului fanariot — îndeosebi anul tragic 1802, când atacurile violente și jafurile trupelor de achingii conduse de rebelul Osman Pazvantoglu din Vidin au provocat o panică generalizată și exodul populației din București — au înregistrat un aflux masiv de memorii politice românești. Acestea au fost adresate curților de la Viena, Sankt Petersburg, dar și direct lui Napoleon Bonaparte. Documentele cereau ajutor militar urgent și protecție internațională, cuprinzând — unele dintre ele — ample și detaliate proiecte de reorganizare a întregii structuri politice, constituționale și administrative a celor două Principate Dunărene.
Așadar, memoriile din anii 1772, 1790–1791 și din anii următori, ca și cele adresate Franței republicane și imperiale între 1802 și 1807, nu au putut schimba pe moment statutul internațional juridic al Principatelor, rămase sub dominația Porții otomane. Totuși, presiunea constantă a acestor memorii a obligat sultanul să emită o serie de firmanuri și hatt-i-serif-uri care au încercat să remedieze parțial racilele strigătoare la cer existente în regimul fanariot, ajuns într-o fază finală de descompunere morală și economică.
Astfel, între 19 și 28 septembrie 1802, a fost acordat Moldovei și Țării Românești importantul hatt-i-șerif al sultanului Selim al III-lea, obținut prin medierea diplomatică directă a Rusiei. Acest document de reformă prevedea, printre altele:
Fixarea strictă a cuantumului haraciului anual la suma de 619 pungi de galbeni;
Interzicerea categorică ca vreun dregător otoman local sau pașă de la Dunăre să mai solicite vreo altă sursă de bani sau provizii peste cuantumul legal stabilit;
Stabilirea fermă a principiului fixării duratei domniei la un termen de 7 ani, domnii nemaiputând fi maziliți de sultan înainte de termen decât cu acordul prealabil al Rusiei. Măsura urmărea eliminarea frecventelor schimbări de domnie și a marii instabilități politice care ruinau economic țara.
O dată cu izbucnirea noului război ruso-turc din 1806–1812 și mai ales după semnarea Păcii de la București (16/28 mai 1812) — prin care Moldova a fost tragic sfâșiată, teritoriul dintre Prut și Nistru (Basarabia) fiind anexat de Imperiul Țarist —, se înmulțesc exponențial memoriile boierimii și proiectele avansate de reformă. Acestea erau animate de idei moderne și adresate, cu precădere, reprezentanților Curții de la Sankt Petersburg, ca putere europeană recunoscută cu rol oficial de intervenție în treburile Principatelor. Aceasta se întâmpla deși în politica internă a Rusiei au alternat în această vreme curente parțial liberale (în prima parte a domniei lui Alexandru I) cu un puternic și rigid conservatorism autocrat în faza finală.
În aceste documente se solicita, în special, limitarea drastică sau eliminarea totală a abuzurilor fiscale practicate de ultimii domni fanarioti (Ioan Gheorghe Caragea în Țara Românească sau Mihail Șuțu în Moldova). În acest sens, sunt elocvente și curajoase adresele petiționale înaintate de marele boier reformator Iordache Rosetti-Rosnovanu în Moldova, în anul 1818, și de Barbu Văcărescu în Țara Românească, la 18 februarie/1 martie 1819. De asemenea, se remarcă adresa colectivă trimisă în numele „întregului popor” din Principatul muntean către țarul Alexandru I, prin care se cerea stăvilirea exacțiunilor financiare distrugătoare și a corupției generalizate rezultate din cârdășia politică dintre domnii venetici și unele elemente ale boierimii retrograde locale.
Eteria, Sfânta Alianță și pregătirea anului revoluționar 1821
După prăbușirea definitivă a Imperiului Napoleonian și constituirea Sfintei Alianțe (1815) de către monarhii Rusiei, Austriei și Prusiei cu scopul de a menține statu-quo-ul legitimist în Europa, influența politică a Rusiei în spațiul sud-est european s-a manifestat mai puternic ca oricând. În acest context conservator, crearea societății secrete grecești Eteria (Philiki Eteria), fondată la Odessa în anul 1816, a dat un nou și puternic impuls luptei popoarelor balcanice pentru eliminarea stăpânirii otomane. În rândurile Eteriei erau primiți ca membri activi doar etnici greci, dar, în concepția strategică a liderilor ei din acea perioadă, emanciparea politică a Greciei era concepută ca un proces general-european. Acesta trebuia realizat prin ridicarea la luptă simultană a tuturor popoarelor creștine din Europa de Sud-Est (români, sârbi, bulgari, albanezi, greci), beneficiind de sprijinul militar direct al Rusiei.
O răscoală generală antiotomană a tuturor acestor popoare, sau cel puțin a grecilor (cei mai înaintați pe plan economic, maritim și cultural în Imperiu) și a moldo-muntenilor (beneficiarii unui regim preexistent de autonomie politică și ai unor teritorii nesupuse direct administrației musulmane), trebuia să ofere Rusiei pretextul juridic și moral ideal de a-și trimite armatele în Balcani, ca delegată oficială a Sfintei Alianțe pentru restabilirea ordinii. În sprijinirea discretă a acestor planuri insurecționale, țarul Alexandru I, secondat activ de contele Ioan Capodistria, ministrul său de origine greacă al Afacerilor Externe (1816–1822), vedea un mijloc excelent de a rezolva definitiv „Problema Orientală” în strictă concordanță cu interesele geopolitice ale Rusiei.
Eteria a găsit rapid numeroși și influenți simpatizanți și în rândurile marii boierimi moldo-muntene, precum și în rândul domnilor fanarioti în funcție (Mihail Șuțu la Iași). În sprijinul militar și politic promis și așteptat al Rusiei pentru proiectata insurecție, boierii români vedeau nu numai certitudinea succesului militar împotriva turcilor, dar și o garanție externă solidă că formele de regim nobiliar oligarhic preconizate de ei în memoriile redactate vor prinde viață în Principatele Dunărene imediat ce acestea vor fi eliberate de sub tutela Porții.
Concomitent cu memoriile intense înaintate peste hotare, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea se înmulțesc în interiorul societății românești propunerile practice și discuțiile teoretice pasionante despre diferite forme moderne de guvernare a statului. Acestea variau de la modelele clasice ale absolutismului luminat și ale monarhiei constituționale de tip britanic, până la proiecte radicale de republică. Aceste dezbateri animau nu numai straturile superioare ale marii boierimi (protipendada), ci și mediul boierimii mici și mijlocii și lumea citadină (comercanți, liber-profesioniști), atestând o deplină maturizare a spiritului public românesc și, implicit, o schimbare profundă și vizibilă de mentalitate în mișcarea ideologică a timpului. În această racordare dinamică cu spiritul modern al Europei contemporane de dinainte de 1821, se afirmă cu o forță irezistibilă conștiința etnică modernă, cea care însuflețește patriotismul activ și conștiința națională a românilor.
Așa se explică apariția unor proiecte constituționale extrem de elaborate în Moldova, cum a fost cel redactat în anul 1802 de marele boier Dumitrache Sturdza, intitulat Plan sau formă de oblăduire republicască aristo-democraticească. Proiectul propunea înfăptuirea unei republici conduse de un divan boieresc oligarhic, dar care introducea elemente de control administrativ moderne.
Și mai avansat pentru epoca sa a fost proiectul redactat în anul 1807, tot în Moldova, de cărturarul Ștefan Crișan-Körössi (intelectual ardelean stabilit la Iași). Acesta milita deschis pentru renașterea politică a țării prin crearea unui stat românesc modern, unificat și complet independent, bazat pe principii constituționale moderne.
De asemenea, în Țara Românească, opt mari boieri din protipendadă, printre care se numărau Isaac Ralet, Constantin Crețulescu, Constantin Bălăceanu și Barbu Văcărescu, își arogă în mod solemn, printr-un act semnat la 2/14 octombrie 1812, dreptul legitim de a înființa o „soțietate” (asociație politică) secretă. Scopul acesteia era asigurarea unei bune cârmuiri a statului și apărarea interesele naționale împotriva tuturor racilelor administrative și fiscale existente în regimul fanariot.
Concluzii: Amurgul Fanarului și moștenirea mișcării de emancipare
Așadar, mișcarea de idei din lăuntrul Principatelor vădește tot mai insistent, în primele două decenii ale secolului al XIX-lea, preocuparea obsedantă de a găsi o soluție politică internă sau internațională favorabilă emancipării totale a Moldovei și Țării Românești de sub domnia anacronică, abuzivă și opresivă a Imperiului Otoman. Fixându-și ca prim obiectiv strategic înlăturarea asupritorului străin și a revolutului regim fanariot — profund compromis în fața națiunii române —, această mișcare a pregătit terenul ideologic și organizatoric pentru explozia revoluționară de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu.
Anul 1821 a reprezentat testul de maturitate al întregii mișcări de emancipare. Deși colaborarea inițială cu Eteria lui Alexandru Ipsilanti a eșuat din cauza obiectivelor divergente (Tudor Vladimirescu dorind să protejeze țara de o invazie otomană și punând pe primul loc programul național românesc, în timp ce Ipsilanti subordona totul cauzei grecești), mișcarea românească a obținut un succes istoric major. Sacrificiul lui Tudor Vladimirescu și memoriile ulterioare ale boierilor trimise la Istanbul au convins definitiv Poarta otomană că menținerea regimului fanariot în Principate devenise imposibilă, constituind o sursă permanentă de instabilitate și revoltă.
În anul 1822, sultanul a decis restaurarea domniilor pământene, numindu-i în scaunele domnești pe Ioniță Sandu Sturdza în Moldova și pe Grigore al IV-lea Ghica în Țara Românească. Această victorie de etapă a marcat sfârșitul veacului fanariot și a deschis larg calea spre modernizarea structurală a Principatelor, proces ce avea să culmineze cu adoptarea Regulamentelor Organice, Revoluția de la 1848 și, în cele din urmă, Unirea Principatelor din 1859 sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Drumul de la simpla apărare conservatoare a privilegiilor boierești în fața concurenței levantine la formularea programelor moderne de independență, unire și constituție a fost parcurs, punând bazele statului român modern.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu