Constantin Cantacuzino
Sursa foto: /commons.wikimedia.org
A doua jumătate a secolului al XVII-lea reprezintă pentru istoria Țării Româneşti o perioadă de profundă instabilitate politică, marcată de degradarea autorității domnești, presiuni fiscale otomane sufocante și, mai ales, de o luptă acerbă pentru putere între marile familii boierești. În centrul acestei conflagrații interne s-a aflat rivalitatea necruțătoare dintre două mari grupări: gruparea Cantacuzinilor, condusă inițial de bătrânul și influentul postelnic Constantin Cantacuzino, și gruparea Leurdenilor (cunoscută în istoriografia mai veche și sub numele de „Băleni”), avându-l ca lider incontestabil pe abilul boier pământean Stroe Leurdeanu.
Departe de a fi un simplu diferend ideologic sau o dispută etnică între „pământeni” și „greci venetici” — așa cum au încercat să o prezinte cronicile partizane ale epocii —, acest conflict a fost o luptă pur pragmatică pentru supraviețuire economică, influență politică și control asupra resurselor statului. Această rivalitate a dictat urcarea și coborârea de pe tron a numeroși domnitori, a generat comploturi sângeroase și a culminat cu execuții care au zguduit societatea munteană timp de aproape patru decenii.
1. Contextul istoric: O țară dărâmată și o criză de autoritate (1659–1660)
Pentru a înțelege originile acestei fracturi boierești, trebuie analizat contextul dramatic în care Gheorghe Ghica (1659–1660) preia frânele Țării Româneşti. Strămutat de Poartă de pe tronul Moldovei în toamna anului 1659, Ghica a găsit o țară complet devastată. Campaniile de represiune ale oștilor turco-tătare, care îi înlăturaseră succesiv pe răzvrătiții Constantin Șerban (1658) și Mihnea al III-lea (1659), lăsaseră urme adânci. Vechea curte domnească din Târgoviște fusese dărâmată din temelii de otomani ca pedeapsă pentru nesupunere, obligând puterea centrală să își fixeze definitiv reședința la București.
Situația s-a agravat în primăvara anului 1660. Constantin Șerban a încercat o incursiune militară pentru a-și redobândi scaunul, determinând o nouă intervenție otomană. Deși Gheorghe Ghica a fost reinstalat la sfârșitul lunii mai, prețul plătit de țară a fost uriaș. Jafurile armatelor străine au provocat o foamete cumplită, urmată rapid de o epidemie de ciumă. Documentele vremii notează cu disperare că „fiind multe răzmerițe de oști, s-au făcut foamete mare în țară [...] și ciumă de murea foarte rău”.
În acest peisaj apocaliptic, adunarea dărilor pentru haraciul datorat Înaltei Porți a devenit o misiune imposibilă. Populația refuza sau nu mai avea de unde să plătească: „oamenii să trăgea fiescarele și să ascundea și nu vrea să-și dea birul după obicei”. Întârzierea plății la scadența fixată de sărbătoarea Bairamului a stârnit mânia marelui vizir Mehmed Köprülü. Acesta era deja profund nemulțumit de atitudinea lui Gheorghe Ghica, care fugise din calea invaziei lui Constantin Șerban din primăvară, dovedind lipsă de autoritate militară și politică.
Mai mult, fiul domnului, Grigore Ghica, aflat la Constantinopol ca ostatic (garanție a loialității tatălui său), oferise vizirului un răspuns ambiguu, considerat duplicitar, atunci când fusese întrebat despre mișcările tatălui său: „că nu știu încotro o va lua”. Această instabilitate în coasta imperiului era intolerabilă pentru marele vizir, care pregătea marea ofensivă otomană spre Europa Centrală. Exasperat, Köprülü a exclamat:
„Că nu iaste altă țară mai rea decât Țara Românească, că nu apucă o nebunie să se potolească, alta rădică.”
Drept urmare, vizirul i-a poruncit ginerelui său, Kara Mustafa (pașa de la Silistra și viitorul asediator al Vieniei), să intre în Țara Românească cu 4.000 de turci, să îl execute pe Gheorghe Ghica și să transforme direct țara în pașalâc, urmând ca el însuși să guverneze ca pașă la București.
2. Apogeul politic al Postelnicului Constantin Cantacuzino și salvarea țării
În acest moment de maximă cumpănă pentru însăși existența statală a Valahiei, intervine Constantin Cantacuzino, fostul mare postelnic. Aflat la Istanbul în calitate de sfetnic și protector (chivernisitor) al tânărului ostatic Grigore Ghica, bătrânul boier se bucura de un respect considerabil din partea oficialilor otomani și a marelui vizir datorită vastei sale culturi, averii și abilităților diplomatice.
Chemat în fața vizirului pentru a da socoteală pentru „zăbava haraciului”, Constantin Cantacuzino a desfășurat o acțiune diplomatică genială. Folosindu-se de argumente emoționale, dar și de promisiuni financiare solide, el a cerut îndurare pentru țară, descriind plastic dezastrul ce ar urma dacă sfintele biserici creștine ar fi transformate în moschei (meceturi):
„Mult plânse și se văeta pentru săraca de țară, cum să-și piarză legea, și sfintele biserici să să facă meceturi turcești [...] și vitejaște cuteză de întră tocma la viziriul [...] și cu multe lacrămi i să ruga ca să să milostivească încă odată pre Țara Rumânească, să le iarte greșalele.”
Intervenția sa curajoasă a avut succes: marele vizir a revocat ordinul de transformare a țării în pașalâc și a cruțat viața lui Gheorghe Ghica. Totuși, la 1/11 septembrie 1660, Kara Mustafa l-a ridicat pe bătrânul Ghica din București, i-a confiscat averile și l-a trimis închis la Adrianopol și apoi în exil la Constantinopol, unde va rămâne ostatic în locul fiului său.
În scaunul domnesc a fost numit tânărul Grigore Ghica (1660–1664). Această numire a fost opera exclusivă a lui Constantin Cantacuzino. Marele vizir, având deplină încredere în el, i-a acordat o putere unică în istoria secolului al XVII-lea: „să aleagă pre cine va fi voia lui să-l facă domn Țării Rumânești. Și au lăsat pre credința lui și domniia și țara, ce-i va fi voia lui să facă și să tocmească”. Refuzând să preia el însuși tronul, considerând probabil că poziția de „făcător de regi” (kingmaker) din umbră este mult mai sigură și mai avantajoasă, Cantacuzino l-a propus pe protejatul său, Grigore Ghica.
Relația dintre cei doi fusese consfințită anterior printr-un legământ de credință semnat în aprilie 1659 între Grigore și fiul cel mare al postelnicului, Drăghici Cantacuzino. Înainte de a pleca spre București, Grigore Ghica i-a oferit postelnicului o împuternicire scrisă totală:
„Eu din cuvântul dumitale nu voiu ieși, nici de la mine să aștepți învățătură; că eu las asupra dumitale de toate lucrurile; cum vei socoti așa să faci [...], că noi amândoi una sântem.”
Prudent și cunoscător al firii umane, Constantin Cantacuzino l-a pus pe noul domn să jure credință și să semneze un act prin care se obliga să îl considere ca pe un tată, să nu îl amestece în problemele financiare (și implicit datoriile) țării și să îl scutească de dregătoriile care l-ar fi pus într-o poziție de subordonare. Această concentrare fără precedent de autoritate în mâinile unui singur boier a creat însă o gravă criză de autoritate pentru instituția domniei și a stârnit instantaneu resentimentele violente ale celorlalte mari familii boierești din țară.
3. Anatomia celor două tabere: Mitul conflictului etnic
Pentru a înțelege resorturile adânci ale conflictului care a urmat, este esențial să demontăm mitul istoriografic conform căruia această luptă s-a dat între o „partidă națională, românească” și o „partidă grecească”. În realitate, structura ambelor tabere era definită de interese economice de clan, alianțe matrimoniale și strategii de parvenire politică, criteriul etnic fiind secundar.
Clanul Cantacuzinilor
Deși tatăl său, Andronic Cantacuzino, fusese un refugiat grec de origine bizantină sosit în Țările Române la sfârșitul secolului al XVI-lea, Constantin Cantacuzino era perfect asimilat în societatea munteană de peste cinci decenii. Casătorit cu Elina, fiica domnitorului Radu Șerban, el devenise beneficiarul uriașei averi a Craioveștilor și Mărginenilor.
Prin cei 11 copii ai săi, postelnicul a țesut o rețea formidabilă de alianțe matrimoniale cu cele mai puternice familii din Muntenia și Moldova:
Buicescu, Băjescu, Grădișteanu, Filipescu, Crețulescu, Brâncoveanu, Catargi, Corbeanu.
Această grupare nu era una „națională”, deoarece includea numeroși boieri de origine greacă, însă aceștia erau „greci împământeniți”, stabiliți de generații, proprietari de moșii și direct interesați de binele țării în care își aveau destinele. Clanul funcționa ca o corporație politică și economică extrem de sudată.
Gruparea Leurdenilor
În opoziție nu se afla o „partidă grecească”, ci o coaliție eterogenă de boieri pământeni condusă de Stroe Leurdeanu. Denumită greșit în trecut de unii istorici „gruparea Bălenilor” (după numele banului Gheorghe Băleanu), această facțiune își trăgea forța din nemulțumirea boierimii de țară față de monopolul politic instituit de Cantacuzini.
Din gruparea Leurdenilor făceau parte mari boieri autohtoni:
Preda Bucșanu (mare logofăt), Gheorghe Băleanu (mare ban), Constantin Vărzaru (mare paharnic), Ivașcu Cepariul, Staico din Bucșani, Radu Știrbei, Neagoe Săcuianu și Radu-Toma Năsturel.
Singurii greci asociați temporar cu ei au fost figuri episodice sau protejați domnești de moment (Dumitrașcu Cantacuzino Țarigrădeanu — nepotul rebel al postelnicului, Necula Sofialâul și Balasache Muselim).
Paradoxul acestei rivalități constă în faptul că membrii celor două tabere erau strâns înrudiți între ei! Însuși Stroe Leurdeanu era dublu încuscrit cu aliați ai Cantacuzinilor: fiul său, Istrate Leurdeanu, era căsătorit cu Ilinca (nepoata postelnicului), iar viitorul domn Șerban Cantacuzino fusese căsătorit în prima sa tinerețe cu o fiică a lui Stroe Leurdeanu. Staico din Bucșani era cumnat cu Drăghici Cantacuzino. Prin urmare, resentimentele nu proveneau din diferențe de sânge sau de neam, ci din pura competiție pentru dregătorii (ciocoism și putere politică).
Adevărata cauză a conflictului este magistral sintetizată în Letopisețul Cantacuzinesc, care relatează cum boierii din gruparea Leurdenilor se strângeau noaptea în secret pentru a unelti:
„Și alta vină nu le afla făr cât zicea că ei tot boeresc [obțin dregătorii] la toți domnii și cum s-au îmbogățit și cum nu-i bagă în seamă și numai batjocoresc. Iar mai vârtos pizmuia Băleanul, căci nu l-au pus ban mare la Craiova.”
4. Declanșarea măcelului: Uciderea Postelnicului la Snagov (1663)
Ascendența totală pe care Constantin Cantacuzino o exercita asupra curții din București a devenit rapid insuportabilă pentru tânărul domnitor Grigore Ghica. Contrar aparențelor inițiale, Ghica poseda o personalitate puternică și ambiții organizatorice proprii, dorind cu ardoare să scuture tutela politică sufocantă a bătrânului postelnic. Pentru a-și atinge scopul, domnul s-a apropiat discret de Stroe Leurdeanu și de Dumitrașcu Cantacuzino (nepotul postelnicului, măcinat de ambiții proprii).
Oportunitatea eliminării Cantacuzinilor s-a ivit în contextul campaniilor militare otomane din anii 1661–1663. În 1663, Grigore Ghica a fost obligat să participe personal, alături de oastea țării, la campania sultanului în Ungaria Superiara (la asediul cetății Ujvár). În tabăra militară se afla și Șerban Cantacuzino, fiul postelnicului. Acasă, la București, domnul i-a lăsat ca ispravnici de scaun pe Stroe Leurdeanu și Dumitrașcu Cantacuzino.
Profitând de absența domnului și de controlul asupra corespondenței, Leurdeanu și Dumitrașcu i-au trimis repetate scrisori de denunț lui Grigore Ghica în tabăra militară, acuzându-l pe bătrânul postelnic de înaltă trădare și necredință, iar pe fiul său, Șerban, de complot direct pentru preluarea tronului. Lovitura de grație a venit chiar de la tatăl domnitorului, fostul domn Gheorghe Ghica, aflat la Istanbul. Acesta interceptase o plângere trimisă secret de postelnicul Constantin Cantacuzino către Poartă, în care acesta reclama fiscalitatea excesivă impusă de Grigore Ghica în țară. Bătrânul Ghica i-a trimis imediat documentul fiului său.
Înstrăinat complet de protectorul său și manipulat abil de Stroe Leurdeanu, Grigore Ghica a decis eliminarea radicală a Cantacuzinilor după revenirea din campanie. Fără a organiza un proces legal în Divan și fără a prezenta dovezi publice, domnul a poruncit arestarea postelnicului Constantin Cantacuzino și închiderea lui la Mănăstirea Snagov.
La 20/30 decembrie 1663, în trapeza mănăstirii izolate de pe insula Snagov, postelnicul a fost executat prin strangulare. În paralel, fiul său, Șerban Cantacuzino (viitorul domn), a fost prins și pedepsit prin crestarea nasului (pedeapsă bizantină menită să îl invalideze legal pentru ocuparea tronului), deși a scăpat cu viață datorită complicităților din rândul călăilor.
Uciderea fără judecată a celui mai respectat boier al țării a provocat un șoc imens în epocă și a deschis cutia Pandorei. Actul de la Snagov a transformat rivalitatea de culise într-un război sângeros, deschis, dominat de dorința de răzbunare a clanului Cantacuzino împotriva Leurdenilor și a dinastiei Ghica.
5. Dinamica conflictului sub domniile succesive (1664–1678)
Harta politică a Țării Românești a devenit în următorii cincisprezece ani un teatru de război civil mocnit, în care fiecare nou domnitor a fost silit să joace rolul de echilibrist între cele două facțiuni boierești.
Fuga lui Grigore Ghica și domnia lui Radu Leon (1664–1669)
Grigore Ghica nu a apucat să se bucure de autoritatea deplină obținută prin moartea postelnicului. În vara anului 1664, participând la o nouă campanie otomană împotriva cetății Lewenz (Leva), Ghica a intrat în tratative secrete cu comandantul imperial, contele de Souches, contribuind la înfrângerea turcilor. Conștient că trădarea sa va fi descoperită de marele vizir, Grigore Ghica a fugit din București la 20/30 noiembrie 1664, începând un lung exil de șapte ani la Viena.
În locul său, Înalta Poartă l-a numit pe grecul țarigrădean Radu Leon (1664–1669). Speranța vizirului Ahmed Fazil Köprülü era că un domn străin, nealiniat niciunei grupări boierești locale, va putea juca rolul de arbitru imparțial. Planul a eșuat lamentabil. Radu Leon a sosit la București înglodat în datorii către cămătarii din Istanbul și înconjurat de o suită de favoriți greci venetici. Pentru a-și recupera investiția, el a declanșat un val de fiscalitate spoliatoare: „porunci boiarilor să scoață biruri grele în țară, zicându-le prihăni...”.
Deși în anii 1665–1666 gruparea Cantacuzinilor a reușit să obțină reabilitarea postumă oficială a postelnicului Constantin Cantacuzino, principalul vinovat, Stroe Leurdeanu, a rămas nepedepsit de Radu Leon. Conduși acum de energicul Șerban Cantacuzino (după moartea suspectă a fratelui său mai mare, Drăghici, la Istanbul în 1667), Cantacuzinii au decis să folosească nemulțumirea generală împotriva grecilor din suita domnului pentru a-l răsturna pe Radu Leon.
La sfârșitul anului 1668, profitând de poziția de mare spătar (comandant al armatei) deținută de Șerban, Cantacuzinii au instigat slujitorii (oștenii) la revoltă sub lozinca epurării „grecilor venetici”. În replică, Stroe Leurdeanu l-a îndemnat pe domn la măsuri radicale, cerându-i să execute elita Cantacuzinilor. Informat că în noaptea de 2/12 decembrie Radu Leon plănuia un masacru la curte cu ajutorul gărzii sale de lefegii străini, clanul Cantacuzino a reacționat fulgerător.
La 3/13 decembrie 1668, Cantacuzinii s-au prezentat înarmați la palat, au alarmat oștenii de afară și au dezarmat garda domnească. Radu Leon, îngrozit, a cedat și a semnat la Mitropolie o înțelegere prin care promitea alungarea grecilor împrumutați și respectarea Sfatului boieresc. Deși spiritele s-au calmat temporar după un jurământ solemn în fața mitropolitului Theodosie, mișcarea a dus în final la mazilirea lui Radu Leon în 1669 și la emiterea unui faimos hrisov împotriva grecilor neîmpământeniți.
A doua domnie a lui Grigore Ghica (1672–1673) și contraofensiva totală
După scurta și relativ pașnica domnie a lui Antonie din Popești (1669–1672) — un domn bătrân promovat de Cantacuzini —, Grigore Ghica reușește să își cumpere din nou domnia la Istanbul. Revenirea sa în 1672 a însemnat reluarea conflictului la un nivel de violență extremă. De data aceasta, Ghica a abandonat orice tentativă de compromis: Cantacuzinii au fost eliminați complet din Divan și persecutați.
Pe plan extern, Ghica s-a remarcat în campania otomană ce a dus la cucerirea Cameniței (1672). În mod ironic, el a contribuit la mazilirea domnului Moldovei, Gheorghe Duca, tocmai pentru că acesta refuzase să îl predea pe fugarul Șerban Cantacuzino, pe care îl ținea ascuns la Mănăstirea Hangu.
Sfârșitul politic al lui Grigore Ghica s-a produs în noiembrie 1673, în timpul bătăliei de la Hotin. Având legături secrete vechi cu hatmanul polonez Jan Sobieski, Ghica a trădat tabăra otomană, lăsându-se capturat de polonezi. Deși a fost eliberat pe ascuns și s-a înfățișat din nou în tabăra turcească de la Oblucița încercând să își justifice acțiunile, pârile violente aduse împotriva lui de Mihai Cantacuzino (venit special la Istanbul pentru a-l denunța) au pecetluit destulul său. Sultanul l-a mazilit definitivamente pe Ghica, numindu-l în loc pe Gheorghe Duca. Hărțuit penal de procesele deschise de Cantacuzini în Divanul otoman, Grigore Ghica a murit în exil la Istanbul în septembrie 1674, existând suspiciuni puternice că ar fi fost otrăvit.
Domnia lui Gheorghe Duca (1673–1678) și ascensiunea Ruseteștilor
Gheorghe Duca a preluat tronul Țării Românești cu sprijinul direct al spătarului Șerban Cantacuzino și al postelnicului Mihai Cantacuzino, uniți de o ură comună împotriva Ghiculeștilor. Cu toate acestea, Duca, conștient de periculozitatea unui monopol cantacuzinesc, a încercat rapid restabilirea echilibrului politic. El i-a rechemat din exilul ardelean pe supraviețuitorii Leurdenilor. Stroe Leurdeanu s-a întors în țară, fiind numit mare logofăt și ulterior mare vornic, poziții pe care le va deține până la moartea sa survenită în jurul anului 1677.
[Table: Evoluția raportului de forțe în Divanul muntean (1660-1678)]
| Perioadă / Domnie | Gruparea Dominantă în Divan | Eveniment Cheie |
| 1660–1663 (Grigore Ghica I) | Cantacuzinii (inițial), apoi Leurdenii | Executarea Postelnicului Constantin Cantacuzino (1663) |
| 1664–1669 (Radu Leon) | Echilibru fragil / Favoriți greci | Răscoala anti-grecească condusă de spătarul Șerban (1668) |
| 1672–1673 (Grigore Ghica II) | Leurdenii (excludere totală a Cantacuzinilor) | Trădarea de la Hotin și intervenția lui Mihai Cantacuzino la Poartă |
| 1673–1678 (Gheorghe Duca) | Reapariția Leurdenilor, urmată de ascensiunea Ruseteștilor | Prigoana fraților Cupărești împotriva Cantacuzinilor (1675) |
Pe măsură ce relațiile sale cu puternicii Cantacuzini s-au deteriorat, iar bătrânii lideri ai Leurdenilor (Stroe Leurdeanu și Gheorghe Băleanu) au murit în jurul anului 1677, Duca-Vodă a apelat la o a treia forță politică pentru a se proteja. El și-a adus din Moldova oameni de încredere: pe frații Lascarache și Iordache Ruset (fiii lui Constantin Ruset Cuparul).
În toamna anului 1675, acești „Cupărești” au organizat o nouă prigoană violentă împotriva Cantacuzinilor, Șerban Cantacuzino fiind acuzat oficial că uneltește pentru detronarea lui Duca. Ruptura dintre domnie și clanul Cantacuzino era acum totală și iremediabilă.
6. Victoria finală a Cantacuzinilor: Domniile lui Șerban și Constantin Brâncoveanu
Deznodământul marii confruntări politice a secolului a fost decis, ca de obicei, la Istanbul. În anul 1676, în funcția de mare vizir al Imperiului Otoman este numit Kara Mustafa pașa — cel care cu un deceniu în urmă fusese convins de bătrânul postelnic să nu transforme țara în pașalâc. Acesta era un susținător declarat al lui Șerban Cantacuzino.
În vara anului 1678, Gheorghe Duca a fost obligat să plece în Ucraina pentru a participa alături de otomani la asediul cetății Cehrin, lăsându-l caimacam (locțiitor) la București pe Șerban Cantacuzino. Aflând prin intermediul rețelei sale de spioni că Duca plănuia să îl execute imediat după întoarcerea din campanie, Șerban a părăsit Bucureștiul și a fugit direct în tabăra marelui vizir Kara Mustafa. Datorită influenței și sumelor uriașe de bani oferite, Șerban Cantacuzino a fost numit domn al Țării Românești la 19/29 noiembrie 1678. Gheorghe Duca nu a fost executat, ci doar mutat pe tronul Moldovei, ca recunoaștere a serviciilor sale militare anterioare.
Domnia lui Șerban Cantacuzino (1678–1688) a marcat victoria totală și definitivă a clanului său și declanșarea unei răzbunări sistematice împotriva tuturor celor care complotaseră la uciderea tatălui său în urmă cu cincisprezece ani. Proprietățile Leurdenilor și Bălenilor au fost confiscate, iar membrii supraviețuitori ai facțiunii adverse au fost sistematic îndepărtați din viața politică, arestați sau siliți să ia calea exilului. O reconciliere formală cu ultimele rămășițe ale taberei Leurdenilor a avut loc abia în ianuarie 1688, cu doar nouă luni înainte de moartea domnitorului, într-un moment în care toți marii săi vrăjmași istorici trecuseră deja din viață.
Ultimul act al acestei lungi tragedii politice s-a consumat sub domnia nepotului de soră al lui Șerban, Constantin Brâncoveanu (1688–1714). În anul 1693, Brâncoveanu — el însuși un membru de vază și un produs politic al clanului Cantacuzino — elimină definitiv orice urmă de opoziție anticantacuzinescă.
Ținta a fost Staico Bucșan (din Bucșani), pretendent la scaunul țării încă din 1690, care refugiase mulți ani în Transilvania (la Ohaba din Făgăraș) și sperase să obțină tronul cu ajutorul trupelor imperiale austriece. Prins de oamenii domnului, Staico Bucșan a fost supus unei execuții publice cu rol pedagogic, punând astfel capăt, după mai bine de trei decenii, sângerosului conflict dintre Cantacuzini și Leurdeni.
Concluzii
Conflictul dintre grupările Cantacuzinilor și Leurdenilor nu a fost o simplă răfuială boierească de importanță locală, ci axul politic în jurul căruia s-a învârtit întreaga istorie a Țării Românești în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Această dispută ilustrează perfect fenomenul de oligarhie boierească, în care slăbiciunea instituției domnești permite apariția unor clanuri de familie supradevoltate, capabile să dicteze politica externă și internă a statului.
Prin intermediul celor două cronici partizane lăsate posterității — Letopisețul Cantacuzinesc (favorabil postelnicului și fiilor săi) și cronica lui Radu Popescu (favorabilă Bălenilor și Leurdenilor) —, resentimentele acestui conflict au supraviețuit timp de secole, oferind istoriografiei românești una dintre cele mai vii, complexe și violente pagini de istorie politică medievală.
Sursa: Coord. Virgil Candea, Istoria romanilor, Vol. V, Academia Romaniei
Comentarii
Trimiteți un comentariu