Sursa foto: ziarullumina.ro
Cunoașterea dezvoltării instituționale a Țărilor Române în secolul al XVIII-lea ar fi incompletă fără prezentarea instituțiilor sătești. Într-o lume precumpănitor rurală, instituțiile satului reprezintă ultima verigă a sistemului politico-administrativ al statului, aflat într-un proces de adaptare la nevoile iscate de criza regimului feudal.
1. Evoluția Istorică: De la Autonomie la Funcționarul Modern
După ce mult timp instituția satului, cu origini în obștile țărănești libere, a parcurs o istorie „nescrisă” în cadrul închis al autonomiilor sătești, politica de centralizare a guvernărilor fanariote le atrage treptat în sfera statului. Astfel, aceste instituții devin instrumente ale unei practici administrative birocratizate.
Se tinde spre modificarea imaginii dregătorului sătesc de altădată, subordonat exclusiv stăpânului de moșie, înlocuind-o cu aceea a „funcționarului” modern în devenire. Totuși, între intențiile politicii etatiste și realitatea satului aservit exista încă un larg spațiu de exercitare a autorității stăpânului domenial. Prerogativele imunităților feudale continuau să persiste, lăsându-l pe judele satului într-o dublă subordonare: față de stat și față de proprietarul funciar.
2. Dinamica Demografică și „Sloboziile”
Ca și în perioada anterioară, așezările rurale copleșeau ca număr pe cele urbane, aproape 90% din populație fiind alcătuită din țărani. Domnii din Țara Românească și Moldova au sprijinit procesul de „roire” a satelor prin extinderea curăturilor și crearea de noi așezări numite „slobozii”. Locuitorii acestora beneficiau, pe termen limitat, de privilegii economice și scutiri fiscale pentru a încuraja popularea zonelor virane.
Cronicarul Ion Neculce relatează cu interes cum Nicolae Mavrocordat (1709-1710) „făcusă mulțime de cărți de slobodzii... de se făceau sate pe margine”. Această politică de întemeiere a fost continuată prin reforme fiscale și administrative de Antioh Cantemir, Constantin Mavrocordat și Alexandru Ipsilanti.
Expansiunea în Cifre
Dinamica numărului de sate este impresionantă:
Începutul sec. XVIII: Circa 1.180 de localități atestate pe hărțile stolnicului Constantin Cantacuzino și ale lui Dimitrie Cantemir.
A doua jumătate a sec. XVIII: Recensămintele rusești (1768-1774) indică o creștere la 4.995 de localități.
Începutul sec. XIX: În 1815, în Țara Românească existau 2.721 de sate, iar în Moldova (1803), conform „Condicii liuzilor”, 1.837 de sate.
Scăderea cifrelor în Moldova la 1803 se explică prin pierderile teritoriale masive: Bucovina (1775) și Basarabia (1812), dar și prin pustiirea satelor în urma războaielor ruso-austro-turce.
3. Geografia Rurală și Tipologia Satului
Așezările rurale s-au adaptat mediului natural pentru a maximiza avantajele economice. Satele erau amplasate strategic:
Pe malul apelor pentru pescuit (Sasca, Fundulea).
La adăpostul munților sau colinelor (Studina, Nicorești).
Lângă căile de comunicație (Văratec, Ungurașu).
În zonele de câmpie, s-au dezvoltat satele „risipite”, cu gospodării aflate la distanțe mari una de alta, fapt ce îngreuna recenzarea populației. Administrația austriacă în Oltenia (1718-1739) chiar propusese regruparea acestora pentru o mai bună colectare a dărilor.
Categorii de sate după mărime:
Sate foarte mici: 1-10 case.
Sate mici: 11-30 case.
Sate mijlocii: 31-60 case.
Sate mari: 61-100 case.
Sate foarte mari: Peste 100 case (unele, precum Hudești sau Soveja, ajungând la peste 280-330 de case).
4. Administrația Sătească: Boierii Zlotași
Reprezentanții satului purtau nume diferite: pârcălabi în Țara Românească, vornicei și vatamani în Moldova. Aceștia aveau rangul de boieri mărunți, fiind adesea numiți „boieri zlotași”, deoarece colectau darea numită zlotul.
Atribuțiile conducătorilor sătești:
Ordinea publică: Paza potecilor împotriva tâlharilor și judecarea pricinilor mărunte (sub 2 lei).
Administrația funciară: Urmărirea transferurilor de proprietate și apărarea hotarului satului.
Fiscalitatea: Stabilirea și strângerea cislei (impozitul repartizat pe comunitate).
Reprezentarea: Erau „vechilii” (reprezentanții) sătenilor în relația cu ispravnicii și stăpânii de moșii.
Constantin Mavrocordat a încercat să limiteze abuzurile acestora prin hrisovul din 1741, interzicându-le să se amestece în stabilirea cislei fără consultarea obștii. Mai târziu, Ioan Caragea a impus prezența preotului și a cislariului pentru a asigura o „dreaptă analoghie” în distribuirea sarcinilor fiscale.
5. Răspunderi, Pedepse și Retribuții
Conducătorii de sate nu primeau salarii fixe (lefi), ci beneficiau de scutiri. Erau scoși de la cislă și primeau de la fiecare sătean o mică sumă (cca. 5 parale) sau o retribuție de 2 parale la fiecare leu colectat.
Răspunderea lor era însă uriașă. Dacă neglijau colectarea dărilor sau tăinuiau contribuabili, erau pedepsiți cu amenzi de zece ori mai mari decât paguba produsă sau chiar cu închisoarea la ocnă. Erau adesea aduși la domnie sub pază pentru „mare certare” în caz de neascultare sau abuzuri împotriva sătenilor.
Concluzie
Satul românesc din secolul al XVIII-lea a fost spațiul unei transformări silențioase, dar profunde. De la vechea obște autarhică s-a trecut spre o structură administrativă integrată în statul modern aflat în formare. Instituția județului sau a vornicelului a rămas, până la sfârșitul epocii fanariote, puntea de legătură între voința centrală a domniei și realitățile aspre ale talpei țării.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu