Sursa foto: commons.wikimedia.org
Introducere: Amurgul dinastiei pământene în zorii regimului fanariot
Secolul al XVIII-lea a debutat pentru Principatele Române sub semnul unei restructurări geopolitice radicale. Prăbușirea domniilor pământene, ca urmare a „hicleniilor” domnitorilor Dimitrie Cantemir în Moldova (1711) și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească (1714), a silit Înalta Poartă să reconfigureze din temelii sistemul de guvernare de la Dunăre și Prut. Soluția otomană a fost instaurarea regimului fanariot, un sistem în care domnitorii erau numiți direct din rândul aristocrației grecești din cartierul Fanar al Constantinopolului, fiind priviți ca adevărați funcționari imperiali de graniță.
În acest peisaj dominat de suspiciune și instabilitate, figura lui Mihai Racoviță reprezintă un caz de studiu fascinant. Deși adesea integrat în cronologia fanariotă din cauza metodelor sale de guvernare și a dependenței de resursele Stambulului, Racoviță era, la origine, un boier pământean moldovean.
Personalitatea sa politică s-a clădit la confluența dintre vechile practici autohtone și noile imperative ale Porții. Acest articol analizează cea mai lungă și zbuciumată domnie a sa în Moldova (1716–1726), marcată de sângeroasa incursiune a căpitanului Ferentz, alianțele devastatoare cu tătarii, campaniile militare din Transilvania și, ulterior, rivalitățile acerbe cu clanul Mavrocordaților.
Partea I: O domnie lungă sub spectrul datoriilor și al favoritismului (1716)
1. Instalarea pe tron și pierderea „blândeții”
La sfârșitul anului 1715, Nicolae Mavrocordat a fost transferat de Poartă pe tronul Țării Românești, lăsând vacant scaunul de la Iași. Înalta Poartă, aflată în plin război cu Imperiul Habsburgic (1716–1718), avea nevoie în Moldova de un lider care să cunoască realitățile locale și să poată asigura rapid mobilizarea resurselor. La 25 decembrie 1715 / 5 ianuarie 1716, Poarta l-a așezat pe tron pe Mihai Racoviță, inițiind una dintre cele mai îndelungate prezențe pe tronul Moldovei din acel veac: 11 ani de domnie neîntreruptă (până în octombrie 1726).
Mihai Racoviță nu era un novice; el mai ocupase scaunul ieșean de două ori (1703–1705; 1707–1709). Marele cronicar Ion Neculce notează că moldovenii îl priveau ca pe un „pementian” (pământean), un om al locului, spre deosebire de grecii aduși direct de la Constantinopol. Ultima sa domnie fusese curmată brutal de turci tocmai din cauza suspiciunilor privind legăturile sale secrete cu Rusia țaristă a lui Petru cel Mare.
Dacă în primele luni ale acestui al treilea mandat Racoviță s-a arătat, conform izvoarelor, cu „dreptate și blândețe”, realitatea financiară l-a silit rapid să își schimbe conduita. Domnia fusese cumpărată pe credit. Venit încărcat de datorii uriașe de la Stambul și înconjurat de o suită de creditori și consilieri greci, domnul a cedat presiunilor acestora. Neculce apreciază cu amărăciune că acești greci „l-au adus la stricăciune”.
Pentru a-și achita datoriile și a-și securiza poziția, Racoviță a început să acorde preferențial dregătoriile statului și monopolurile economice rudelor sale și apropiaților din Fanar. În consecință, boierimea autohtonă și mazilii (boierii fără funcții) s-au trezit marginalizați, considerându-se, în cuvintele cronicarului, de-a dreptul „călcați și batjocoriți”.
2. Complotul boierilor pământeni
Scurtcircuitarea canalelor tradiționale de putere a generat o opoziție vehementă în rândul elitei locale. Spre deosebire de marile familii boierești de la Iași, care încercau să negocieze cu domnia, boiernașii din așezările dinspre plaiuri (zonele montane și de frontieră) au ales calea rezistenței active. Aceștia s-au constituit într-o grupare de conjunctură, hotărâți să-l înlăture pe domn cu ajutorul trupelor austriece care avansau vertiginos în Țara Românească și în Banat sub comanda prințului Eugen de Savoya.
În fruntea acestei mișcări protestatare și conspirative s-au aflat personalități marcante ale boierimii de rang mediu:
Stolnicul Vasile Ceaurul – creierul politic al complotului;
Gheorghe Velicico – slugerul;
Miron Cuza – serdarul;
Căpitanul Conțescu;
Nicolae Șoldan – fost postelnic.
Planul conspiratorilor era simplu, dar riscant: o delegație secretă a celor răzvrătiți s-a deplasat la Brașov, în Transilvania, pentru a se întâlni cu generalul baron Karl von Tige, comandantul trupelor imperiale habsburgice din zonă. Boierii au solicitat intervenția militară a Austriei și au cerut plasarea sub protecția directă a imperialilor a întregului teritoriu moldovean situat de la est de Carpați și până la râul Siret – exact zona de unde se pornise acțiunea de revoltă. În cazul în care planul reușea, iar Mihai Racoviță era capturat sau ucis, domnia Moldovei urma să fie preluată de Vasile Ceaurul, căruia austriecii îi promiseseră deja, ca recompensă diplomatică, titlul nobiliar de Graf (conte).
Partea a II-a: Invazia „podgheazurilor” și campania căpitanului Ferentz (1716–1717)
1. Raidurile imperiale și mănăstirile fortificate
Ideea unei diversiuni militare la est de Carpați a fost aprobată de comandamentul habsburgic de la Sibiu, condus de generalul Steinville. Acesta l-a desemnat pentru conducerea expediției pe căpitanul Francisc (Ferentz) Ernaut, un ofițer temerar de origine loretană. Cu un detașament de elită format din doar 100 de soldați germani (nemți) și 200 de cătane (mercenari maghiari și români din Transilvania), Ferentz a trecut munții prin pasurile Carpaților Orientali în toamna anului 1716.
Prima bază de operațiuni a acestor trupe de comando – numite în izvoarele epocii podgheazuri (detașamente de cavalerie ușoară destinate incursiunilor rapide și prăzii) – a fost mănăstirea Cașin. Această așezare monahală, dotată cu ziduri puternice de incintă, oferea o poziție defensivă excelentă. De aici, Ferentz a efectuat raiduri sistematice de pradă în satele și târgurile din jur. Ulterior, extinzându-și aria de control, austriecii au ocupat mănăstirile fortificate Neamț și Miera.
Incursiunile lor nu s-au limitat la zona montană. Lor li s-au alăturat cete de moldoveni nemulțumiți de domnie, dornici de jaf sau mânați de idealuri politice antiotomane. Aceste forțe mixte au întreprins atacuri fulgerătoare către Roman, Adjud, Focșani și au coborât spre sud până în apropierea Brăilei (raia otomană) sau spre est, la Fălciu și Bârlad. Orașele și satele de pe Valea Siretului și a Bârladului au suferit distrugeri imense, bisericile fiind prădate, iar depozitele de grâne confiscate pentru aprovizionarea armatei imperiale.
2. Reacția centrală și mobilizarea forțelor de sprijin
Sultanul Ahmed al III-lea (1703–1730), informat de urgență la Stambul despre colapsul securității pe frontiera moldoveană, a reacționat ferm. În noiembrie 1716, el i-a trimis lui Mihai Racoviță ordine stricte, poruncindu-i lui și boierilor din Divan să recruteze de urgență oșteni pământeni și slujitori reșiți pentru a respinge atacurile podgheazurilor. Situația devenise critică: trupele lui Ferentz se instalaseră deja la Comănești (Bacău) și strângeau forțe cu scopul nedeclarat de a ataca direct capitala, târgul Iași.
Pentru a asigura supraviețuirea domniei fidele Porții, sultanul a ordonat mobilizarea unor contingente de sprijin din teritoriile periferice:
Detașamente de ieniceri din raialele fortificate ale Brăilei și Hotinului;
Hordele de tătari nogai din Bugeac, recunoscuți pentru mobilitatea și cruzimea lor în luptele de hărțuială.
În fruntea armatei moldovenești de strânsură a fost numit ca Seraskier-hatman (comandant suprem militar) Constantin Ipsilanti. Acesta a devenit imediat ținta principală a cătanelor lui Ferentz, care încercau prin toate mijloacele să-l captureze pentru a dezorganiza defensiva domnească.
La 2 ianuarie 1717, într-un moment de maximă aroganță militară, baronul von Tige i-a trimis o scrisoare oficială lui Mihai Racoviță. În numele generalului Steinville, el îi cerea domnului Moldovei să plătească de urgență „ceva tribut” (o sumă considerabilă de bani), avertizându-l că, în caz de refuz, toată țara de la est de Carpați va fi trecută nemilos „prin foc și sabie”.
Interesant este faptul că, în timp ce pe teren se folosea limbajul amenințărilor, în plan diplomatic se încerca o mistificare a realității. Într-un raport diplomatic britanic redactat la Viena de ambasadorul Abraham Stanyan, la 23 decembrie 1716, se menționa că Mihai Racoviță ar fi trimis deja soli secreți la Viena pentru a negocia condițiile închinării oficiale a Moldovei către Imperiul Habsburgic. Evoluția ulterioară a evenimentelor de la Iași a contrazis însă flagrant aceste speculații diplomatice occidentale.
Partea a III-a: Bătălia de la Cetățuia și deznodământul sângeros (Ianuarie 1717)
1. Surpriză la curte și retragerea pe deal
La începutul lunii ianuarie 1717, profitând de gerul năpraznic care înghețase apele și de complicitatea boierilor complotiști, căpitanul Ferentz a lansat atacul decisiv asupra Iașiului. Detașamentul său a înaintat în viteză și a pătruns prin surprindere în oraș, îndreptându-se direct spre Curtea Domnească. Paza curții a fost luată prin surprindere. Prevenit cu doar câteva minute înainte ca soldații germani să blocheze porțile palatului, Mihai Racoviță a fost silit să fugă pentru a nu fi capturat.
Într-o scenă dramatică, descrisă plastic de cronicari, principele, însoțit de doamna sa și de câțiva apropiați credincioși, a trecut în grabă peste Podul Beilicului și s-a refugiat pe dealul de la mănăstirea Cetățuia (10/21 ianuarie 1717). Această mănăstire, ctitorită de Gheorghe Duca, era concepută ca o veritabilă cetate, având turnuri de colț și incintă fortificată, fiind capabilă să reziste unui asediu prelungit.
2. Contraatacul tătarilor și masacrul de la Hlincea
Ferentz a blocat căile de acces spre mănăstire și a început pregătirile pentru asalt. Însă calculele sale strategice s-au prăbușit o dată cu apariția neșteptată la orizont a avangardei tătarilor din Bugeac, chemați în ajutor de domn. Conștient de pericol, Mihai Racoviță trimisese anterior emisari rapizi – pe marele ban Dumitru Macri, pe marele vistier Constantin Costachi și pe un funcționar otoman numit Hasan – pentru a grăbi venirea hordelor. De asemenea, Dimitri Cuza fusese trimis cu o seamă de slujitori domnești pentru a hărțui flancurile austriecilor.
Bătălia decisivă s-a dat pe pantele abrupte ale dealului Cetățuiei și în zona mănăstirii vecine Hlincea. Cavaleria tătară, superioară numeric și adaptată la lupta pe teren accidentat în condiții de iarnă, a încercuit rapid detașamentul lui Ferentz. Soldații germani, deși dotați cu o disciplină de fier și arme de foc superioare, au fost copleșiți de atacurile succesive cu săgeți și șarje de sabie ale tătarilor.
Dramatica înfrângere a trupelor venite din Ardeal s-a transformat rapid într-un masacru. Căpitanul Ferentz Ernaut a încercat să se salveze, dar a fost prins viu de un războinic tătar. Domnitorul, dornic de răzbunare, l-a răscumpărat imediat pe ofițerul loretan de la tătar în schimbul unei sume mari de bani. Dus în fața Curții Domnești, Ferentz a fost pedepsit exemplar cu pierderea capului, fiind decapitat public pentru distrugerile, prădările și suferințele cumplite pe care le provocase în țară în lunile precedente.
Trupurile celor câteva sute de soldați austrieci și cătane uciși în luptă de tătari au fost strânse și îngropate într-o imensă movilă comună ridicată la marginea Iașiului, în locul numit la Parasca. Pentru a marca această victorie militară și a lăsa o mărturie posterității, Mihai Racoviță a ordonat ridicarea unei mari cruci de piatră memoriale (1717), cunoscută în istoriografia locală sub numele de „Crucea lui Ferentz”, monument ce poate fi văzut și astăzi în cartierul Nicolina din Iași.
Tot în vâltoarea acelor zile sângeroase, suspiciunea de trădare a lovit și interiorul curții: marele spătar Dimitrie Cuza, acuzat direct de principe că ar fi complotat secret cu boierii răzvrătiți și că ar fi facilitat pătrunderea austriecilor în oraș, a fost arestat și a plătit rapid cu viața, fiind executat din ordin domnesc.
Partea a IV-a: Consecințele dezastruoase ale alianței cu tătarii (1717–1720)
1. Prădarea Moldovei de la est de Siret
Deși victoria de la Cetățuia salvase tronul lui Mihai Racoviță și stopase avansul habsburgic la est de Carpați, prețul plătit de populația civilă a fost unul apocaliptic. Tătarii din Bugeac nu veniseră la Iași din rațiuni filantropice sau de solidaritate politică; ei solicitau imperativ o recompensă financiară imediată și substanțială pentru serviciile lor militare, cerând domnului plata a 60 de pungi de bani (o sumă enormă, imposibil de extras dintr-o vistierie complet goală).
| Forță Militară / Actor Politic | Rol în Conflictul din 1717 | Impact Asupra Țării |
| Căpitanul Ferentz & Cătanele | Invazie austriacă din Ardeal; ocuparea mănăstirilor Cașin, Neamț, Miera. | Distrugeri masive pe axa Roman-Adjud-Focșani-Brăila. |
| Mihai Racoviță | Apărarea tronului din cetatea-mănăstire Cetățuia. | Răscumpărarea și executarea lui Ferentz; decimarea opoziției boierești. |
| Tătarii din Bugeac | Forță de șoc aliată; zdrobirea austriecilor la Hlincea. | Prădarea autorizată timp de 6 zile a ținuturilor din dreapta Siretului; robirea populației. |
| Boierii complotiști (Ceaurul, Șoldan) | Facilitarea invaziei habsburgice pentru schimbarea regimului. | Eșec politic total; exil, confiscarea averilor sau execuții. |
Aflat în incapacitate totală de plată și presat de amenințările hanului, Mihai Racoviță a cedat, recurgând la o soluție disperată și cinică: el le-a acordat tătarilor permisiunea oficială de a prăda liber, timp de șase zile, toate ținuturile și satele situate în dreapta Siretului. Aceasta era exact zona geografică de unde pornise mișcarea protestatară a boiernașilor și mazililor, domnul combinând astfel plata datoriei cu o pedeapsă exemplară aplicată teritoriului rebel.
Urmările acestei decizii au fost înfiorătoare. Hordele tătărești au devastat satele, au ars recoltele și au transformat mii de țărani în robi, bărbați, femei și copii fiind duși în piețele de sclavi din Crimeea. Într-un document oficial emis ulterior de cancelaria domnească, la data de 21 iulie 1720, se recunoștea cu disperare că, în urma acelui jaf autorizat, mai tot pământul moldav fusese atât de crunt robit și distrus încât „nu să va putea îndrepta în veci”.
Printre cei care au supraviețuit dezastrului s-a numărat și Nicolae Șoldan, fostul mare postelnic complotist. Acesta a fost capturat și a recunoscut ulterior în fața anchetatorilor domnești că ajunsese în acele momente critice să fie considerat de austrieci drept adevăratul „capu cătanelor” și liderul cetelor de moldoveni formate din „feciori de boieri” care încercaseră răsturnarea ordinii de stat.
2. Campania de represalii în Transilvania (August 1717)
Prin campaniile de curățire energetică efectuate de domnie din ianuarie și până la sfârșitul lui mai 1717, ultimele rămășițe ale detașamentelor austriece au fost silite să se retragă precipitat peste graniță, în Transilvania. Astfel, planurile geopolitice de anvergură ale imperialilor habsburgici și stăruințele disperate ale boierimii autohtone potrivnice turcilor de a scoate definitiv Moldova de sub influența directă a Porții au eșuat total pe termen mediu.
Însă conflictul nu s-a oprit la graniță. La începutul lunii august 1717, primind porunci clare și imperative de la sultanul Ahmed al III-lea, Mihai Racoviță a fost silit să treacă la ofensivă. El și-a unit puțina oaste rămasă cu forțele masive ale căpeteniei tătarilor din Bugeac, Azamet Ghirai, cu trupele conduse de Colceag Aga (pașa de Hotin) și cu detașamentele de husari conduse de generalul exilat politic Esterhazy. Scopul acestei mari armate coalizate era executarea unei incursiuni de represalii de amploare în Transilvania și oferirea de sprijin militar direct pentru răscoala curuților (ungurii anti-habsburgici) împotriva stăpânirii austriece.
Urmând drumul strategic pe la Câmpulung Moldovenesc, trupele moldo-tătare au trecut munții prin Pasul Prislop, au coborât la Rodna și de acolo au înaintat rapid spre Bistrița. Orașul Bistrița și satele săsești din jur au fost asediate, tătarii dând foc suburbiilor și producând distrugeri imense, jafuri generalizate și mii de robiri în rândul populației transilvănene.
Însă, în plină ofensivă, la cortul domnesc a sosit vestea șocantă a căderii definitive a marii cetăți a Belgradului în stăpânirea imperialilor lui Eugen de Savoya. Temându-se să nu fie tăiat de la spate de o contraofensivă habsburgică majoră dinspre sud, Mihai Racoviță a ordonat retragerea imediată. El s-a reîntors în țară prin Pasul Oituz. Ca mărturie istorică a acestui atac pustiitor care a lovit adânc Transilvania, la Vama (în ținutul Câmpulung), la locul numit la Rogoază, a rămas în picioare un monument lapidar din piatră (1717), ridicat pentru a aminti trecerea trupelor domnești.
Partea a V-a: Uneltiri geopolitice și contactele cu Rusia (1718–1723)
1. Memoriul boierilor către Dimitrie Cantemir
În anii în care Imperiul Habsburgic și-a exercitat cel mai puternic influența politică și militară asupra Țării Românești (prin anexarea temporară a Olteniei în urma Păcii de la Passarowitz din 1718) și a încercat destabilizarea Moldovei, o parte importantă a dregătorilor moldoveni se aflau băjeniți (exilați politic) în statele vecine.
În acest context tensionat, vlădica moldav Ghedeon al II-lea, alături de alți înalți ierarhi ai Bisericii și boieri de frunte din rândul marii familii a Sturdzeștilor, au inițiat o acțiune diplomatică secretă. Ei s-au adresat direct fostului domnitor Dimitrie Cantemir, aflat în exil de lux în Rusia, cerându-i să intervină pe lângă țar pentru a reveni în scaunul de la Iași.
Într-un memoriu secret de mare importanță, trimis direct cabinetului țarului Petru I cel Mare, se arăta în mod explicit că boierimea pământeană din Moldova îl aștepta cu loialitate pe Cantemir să vină în țara lor, considerând că împrejurările războiului austro-turc erau extrem de prielnice pentru scuturarea jugului otoman. În același sens se înscria și o scrisoare oficială trimisă către marele cronicar Ion Neculce, aflat pe atunci refugiat la Nijboj, în Polonia; scrisoarea venea din partea puternicului cancelar al Imperiului Rus, Gavriil Ivanovici Golovkin (23 noiembrie 1718), și încerca să mențină treze speranțele de eliberare ale boierilor moldoveni.
2. Jocul dublu al lui Mihai Racoviță
În ciuda faptului că Poarta i-a acordat oficial lui Mihai Racoviță titlul rar și pompos de „erou” pentru meritele sale excepționale în păstrarea tronului, respingerea podgheazurilor nemțești și apărarea frontierei Moldovei, domnitorul nu a ezitat să joace un periculos joc politic dublu. Demnitarii moldoveni din cercul său intim au continuat să mențină în secret raporturi strânse cu Rusia, cu Dimitrie Cantemir și cu secretarul personal al acestuia, învățatul Ivan Ivanovici Ilinski.
Această rețea de contacte secrete a fost coordonată în special de doi oameni de încredere ai domnului:
Documentele de arhivă atestă că aceștia efectuau deplasări frecvente către nord (de pildă, la 28 iunie 1721). Drumurile lor secrete se îndreptau adesea spre Kiev, un nod logistic crucial unde obțineau pașapoarte și acte de tranzit oficiale (cum s-a întâmplat la 2 februarie 1723), și de acolo direct spre Moscova.
Aici, emisarul moldovean se întâlnea direct cu cancelarul Golovkin și cu Dimitrie Cantemir, în fața cărora se angajau formal, în numele unei părți a boierimii, să lucreze discret în interesul strategic al politicii țarului și al expansiunii Rusiei în bazinul Mării Negre. Izvoarele istorice demonstrează că aceste acțiuni subversive nu îi erau deloc străine lui Mihai Racoviță, care le tolera sau chiar le încuraja ca pe o plasă de siguranță în cazul prăbușirii Imperiului Otoman.
Partea a VI-a: Declinul economic al Moldovei și mazilirea (1724–1726)
1. Povara fiscală și problema tătarilor din Bugeac
Ultimii ani ai celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță la Iași au fost caracterizați printr-un declin economic sever și o deteriorare accentuată a raporturilor cu populația. La porunca directă a sultanului, în anul 1724, domnul a fost silit să mobilizeze și să trimită la muncă forțată la sud de Dunăre nu mai puțin de 2.000 de care cu boi și 4.000 de oameni, resurse logistice utilizate de armata otomană pentru refacerea, extinderea și fortificarea unor cetăți strategice de frontieră. Această rechiziție masivă a lovit greu agricultura și transporturile din Moldova.
O altă problemă gravă o reprezenta prezența abuzivă a tătarilor nogai stabiliți ilegal în interiorul hotarelor istorice ale Moldovei. Deși Racoviță reușise să dobândească de la Stambul un firman (ordin scris) al padișahului care îi dădea dreptul juridic să-i scoată cu forța pe acești tătari din țară, el a amânat sine die punerea în aplicare a planului. Motivul era pur financiar: din lipsă cronică de bani în vistierie, domnul a preferat să încaseze în continuare dările și taxele direct de la acești bugeaclii.
Acești tătari dețineau abuziv un întins și fertil teritoriu situat în dreptul cetății Bender (Tighina), extins către vest și de-a lungul râului Ialpug, spre sud, până aproape de localitatea Toboc. Această zonă tampon controlată de tătari însuma o suprafață uriașă pentru acele vremuri, având o lungime evaluată la 32 de ore de mers pe jos și o lățime de două ore de mers.
Marele cronicar Ion Neculce, analizând retrospectiv această epocă, constatase cu asprime că prezența prelungită a lui Mihai Racoviță la cârma statului moldav fusese mult mai împovărătoare și destructivă pentru popor în comparație cu domniile contemporane sau ulterioare ale lui Nicolae și Constantin Mavrocordat sau a lui Grigore al II-lea Ghica.
Cei 11 ani cât s-a aflat pe tronul ieșean au adus asupra țării – așa cum observa cu durere și cronicarul Nicolae Muste – un lung șir de calamități: oști străine de ocupație, jafuri sistematice, robiri de populație, foamete cumplită, epidemii devastatoare de ciumă și epizootii (boli ale vitelor) care au ruinat complet gospodăriile țărănești.
2. Adăpostirea boierilor munteni și intervenția lui Michael von Talmann
Căderea politică a lui Mihai Racoviță a fost accelerată de implicarea sa în intrigile interne din Țara Românească. Către sfârșitul domniei sale de la Iași, el a intrat în contact și a întreținut legături politice strânse cu marii boieri munteni care formau opoziția dură și complotistă împotriva domnitorului Nicolae Mavrocordat. Lideri importanți ai acestei facțiuni anti-Mavrocordat, precum:
au fugit din București și au găsit temporar adăpost politic, protecție și sprijin logistic direct la Iași, sub aripa lui Racoviță. Această sfidare politică directă a provocat iritare maximă la Stambul, unde Nicolae Mavrocordat se bucura de o influență politică uriașă în rândul vizirilor.
În paralel, pe canal diplomatic extern, poziția domnului a fost subminată decisiv de plângerile oficiale depuse la Poartă de internunțiul (ambasadorul) imperial austriac, Michael von Talmann. Acesta l-a acuzat direct pe Mihai Racoviță că interzisese abuziv desfășurarea liberă a comerțului negustorilor și companiilor austriece pe teritoriul Moldovei, fapt ce încălca flagrant prevederile economice și clauzele tratatului internațional de pace de la Passarowitz (1718).
Presat de austrieci și manipulat de rețeaua Mavrocordaților, sultanul a hotărât în toamna anului 1726 înlăturarea definitivă a lui Racoviță de pe tronul de la Iași. În locul său, Poarta l-a instaurat pe Grigore al II-lea Ghica, inaugurând o domnie ce avea să dureze șapte ani.
Partea a VII-a: Războiul dinastiilor fanariote și exilul (1730–1741)
1. Revolta lui Patrona Halil și scurta domnie din Muntenia
Înlăturat din Moldova, Mihai Racoviță a rămas la Constantinopol, pândind orice oportunitate de a reveni în jocul politic. Ocazia s-a ivit în toamna anului 1730, când capitala Imperiului Otoman a fost zguduită de violenta revoltă a ienicerilor condusă de Patrona Halil. Această mișcare radicală de stradă a dus la detronarea sultanului Ahmed al III-lea și la executarea liderilor politici moderați, inclusiv a protectorilor familiei Mavrocordat.
În acest haos politic, profitând de prăbușirea temporară a influenței lui Constantin Mavrocordat (care abia fusese propus la tron de boierii munteni), Mihai Racoviță a acționat rapid. El a reușit să ocupe scaunul Țării Românești pentru o perioadă scurtă de timp: 6/17 octombrie 1730 – 13/24 octombrie 1731. Pentru a-și asigura firmanul de numire de la noile autorități revoluționare, Racoviță a plătit o sumă de 170 de pungi de bani direct lui Murlu, un alt lider influent și sângeros al revoltei ienicerilor.
Guvernarea sa de la București a fost însă extrem de tensionată și nesigură. Din cauza vechilor sale relații diplomatice strânse cu Constantin Ventura, fostul dragoman (interpret) al kapudanului (amiralului) flotei otomane – care fusese recent condamnat la moarte și executat din ordinul noului mare vizir Ibrahim Pașa –, Mihai Racoviță a căzut rapid în dizgrație. El a fost arestat și întemnițat la Constantinopol sub acuzația de complicitate cu dușmanii regimului. Doar numirea surprinzătoare a unui nou mare vizir, în persoana lui Mehmed Pașa (1730–1731), i-a adus eliberarea din închisoare și salvarea vieții.
2. Războiul banilor: Scurticuitarea de la Stambul și exilul la Mitilene
Urmărind cu tenacitate să își reia tronul pierdut din Țara Românească, rivalul său Constantin Mavrocordat a pus în mișcare o uriașă mașinărie financiară în anul 1731. Mavrocordat a oferit o mită astronomică de 1.000 de pungi de bani la Stambul către marii demnitari ai Divanului pentru a obține nu doar mazilirea, ci și „pieirea” (lichidarea fizică sau politică) lui Mihai Racoviță.
Deși a scăpat de execuție, bătrânul Racoviță a fost trimis de turci în exil sever pe insula Mitilene (Lesbos) din Marea Egee. De acolo, dând dovadă de o vitalitate politică extraordinară, el a reușit să își recupereze libertatea și dreptul de a reveni în Fanar, plătind la rândul său o importantă sumă de bani împrumutată de la cămătari către noii săi ajutători de la Poartă.
Aceste episoade repetate de corupție, șantaj și trădări au dus la sporirea și radicalizarea adversităților istorice dintre reprezentanții acestor mari clanuri familiale fanariote. Din motive pur partizane și defensive, familia Racovițeștilor s-a apropiat strâns în această perioadă de clanul Ghiculeștilor, ambele tabere situându-se treptat pe poziții de ostilitate totală și ireconciliabilă față de puternicii Mavrocordați, conflictul lor deschis dominând cronica politică a Principatelor în următoarele decenii.
Partea a VIII-a: Amurgul unui conducător: Ultima domnie în Muntenia și exilul final (1741–1744)
1. Revenirea la București și exodul populației din Oltenia
După zece ani lungi de la mazilirea și exilul său pe insulele grecești, Mihai Racoviță a reușit o ultimă și spectaculoasă revenire pe scena politică mare. În septembrie 1741, profitând de rotirea dinastică impusă de Poartă, el a reocupat pentru ultima oară scaunul de la București (septembrie 1741 – iulie 1744), mișcare ce s-a desfășurat în paralel cu numirea marelui său rival, Constantin Mavrocordat, pe tronul Moldovei.
Această ultimă domnie munteană a fost însă un eșec administrativ total. Bătrân, bolnav și presat de creditorii care îi finanțaseră revenirea, Racoviță a instituit un regim de o exploatare fiscală fără precedent. În tot acest timp (1741–1742), agenții diplomatici pe care Mavrocordat îi întreținea la Poartă desfășurau o campanie agresivă de defăimare a lui Racoviță, trimițând rapoarte vizirilor în care descriau în culori sumbre situația socială dezastruoasă din Țara Românească din cauza sporirii abuzive a dărilor și a obligațiilor de muncă.
La reînnoirea anuală a domniei, în anul 1743, principele, pentru a face față noilor pretenții bănești ale sultanului, a supus contribuabilii de rând la sarcini fiscale și mai grele. Rezultatul a fost un colaps demografic regional: mii de locuitori și țărani din Oltenia – sursele diplomatice ale vremii evaluând numărul lor la peste 15.000 de oameni – au ales calea disperată a exodului, trecând în masă Dunărea în teritoriul otoman (în Bulgaria și Serbia) sau fugind în munți pentru a scăpa de povara insuportabilă a taxelor domnești.
2. Protestele boierilor, „Mihaliții” și exilul pe insula Tenedos
Disperați de riscul depopulării totale a satelor și de distrugerea economiei, marii boieri munteni au organizat un protest în masă, trimițând memorii oficiale și delegații direct la Stambul pentru a cere salvarea țării prin mazilirea domnului. Mihai Racoviță a încercat să reziste la Constantinopol, beneficiind de sprijinul politic și financiar puternic al susținătorilor săi din capitală, o facțiune influentă cunoscută sub numele de „Mihaliții”.
Totuși, amploarea dezastrului din țară și influența banilor lui Mavrocordat au înclinat definitiv balanța în defavoarea sa în vara anului 1744. Un raport diplomatic extrem de valoros al bailului (ambasadorului) Veneției la Poartă, datat la 13 august 1744, arăta în detaliu dramatismul negocierilor de culise: el menționa că bătrânul Mihai Racoviță a fost la un pas de a-și pierde propriul cap (de a fi executat din ordinul sultanului pentru managementul defectuos al unei provincii de frontieră) dacă nu ar fi plătit rapid o sumă uriașă de 1.000 de pungi de bani ca răscumpărare directă către marele vizir.
Această plată masivă de ultim moment i-a salvat viața, dar nu și tronul; el a fost mazilit definitiv și trimis în surghiun pe insula stâncoasă Tenedos (Bozcaada) din nordul Mării Egee, marcând sfârșitul definitiv al carierei politice a unuia dintre cei mai zbuciumați domnitori din istoria secolului al XVIII-lea românesc.
Concluzii: O viață între supraviețuire și distrugere
Bilanțul istoric al epocii lui Mihai Racoviță este unul profund contradictoriu și reflectă din plin tragedia secolului fanariot. Ca „pământean”, el a reprezentat inițial speranța boierimii locale într-o guvernare mai stabilă și mai apropiată de interesele țării. Cu toate acestea, mecanismele corupte de putere de la Constantinopol l-au transformat rapid într-un instrument de opresiune fiscală.
Domnia sa de 11 ani în Moldova a demonstrat că supraviețuirea politică la granița imperiilor se plătea cu prețul distrugerii economice interne. Episodul din 1717, în care a salvat capitala de invazia habsburgică cu ajutorul tătarilor, doar pentru a le permite acestora din urmă să robească jumătate de țară, rămâne o pagină de o rară cruzime în istoria națională.
Rivalitățile sale ulterioare cu clanul Mavrocordaților nu au fost altceva decât o competiție acerbă pentru resurse, în care armele principale nu erau ideile reformatoare sau proiectele de modernizare, ci exclusiv sumele de bani trimise în pungile Fanarului. Mihai Racoviță rămâne în memoria istoriei ca un supraviețuitor abil, dar și ca un simbol al unei epoci în care Principatele Române au fost transformate în simple piese de schimb pe tabla de șah a geopoliticii otomane.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu