Sursa foto: commons.wikimedia.org
Anul 1774 reprezintă una dintre cele mai importante borne de hotar în istoria modernă timpurie a Principatelor Române. Semnarea Tratatului de Pace de la Kuciuk-Kainardji, la finalul unui război devastator de șase ani dintre Imperiul Otoman și Imperiul Rus, nu a reconfigurat doar harta geopolitică a Europei de Sud-Est, ci a deschis și o nouă eră pentru Moldova și Țara Românească. Războiul și lunga ocupație militară străină lăsaseră urme adânci: sate arse, economie devalizată, depopulare masivă și un sistem administrativ complet dezorganizat.
În acest peisaj de criză structurală profundă, Înalta Poartă l-a numit pe tronul Țării Românești pe Alexandru Ipsilanti (15/26 septembrie 1774 – 4/15 ianuarie 1782). Fost vechil (reprezentant sau locțiitor) al marelui dragoman al Porții, Ipsilanti aparținea uneia dintre cele mai influente și cultivate familii din cartierul Fanar din Constantinopol. Numirea sa nu s-a făcut însă fără fricțiuni interne: o delegație a marii boierimi pământene se prezentase deja la Constantinopol pentru a cere investirea unui candidat autohton, marele vornic Ștefan Pârșcoveanu, în încercarea de a limita monopolul fanariot.
Cu toate acestea, Poarta a preferat experiența administrativă și fidelitatea diplomatică a lui Ipsilanti, trimițându-l la București într-o misiune ce părea aproape imposibilă. Dincolo de eticheta de „fanariot”, Alexandru Ipsilanti avea să se dovedească a fi un om profund învățat, un spirit reformator de factură europeană și unul dintre primii promotori ai ideilor înaintate specifice mișcării iluministe în spațiul românesc.
I. Filozofia Politică a unui Domn Luminat: Între Ordine, Legi și Cultură
Instaurarea lui Alexandru Ipsilanti la București a fost marcată din prima clipă de stăruința sa de a folosi prevederile și lacunele Tratatului de la Kuciuk-Kainardji din 1774 pentru a obține o relaxare a monopolului economic otoman și pentru a iniția o redresare generală a vieții statului. Influențat direct de absolutismul luminat care domina marile curți de la Viena, Berlin și Sankt Petersburg, Ipsilanti credea cu tărie că autoritatea domnească trebuie pusă în slujba modernizării raționale a societății.
Mărturiile Străinilor: Lionardo Panzini și Franz-Josef Sulzer
Atmosfera de la curtea lui Ipsilanti și complexitatea personalității sale ne sunt dezvăluite de scrierile secretarilor și învățaților străini care l-au înconjurat în acei ani. Abatele Lionardo Panzini, profesor de limba italiană al fiilor principelui între 1775 și 1777, a lăsat în urmă un prețios memorial în care elogia eforturile domnitorului. Panzini vorbea cu entuziasm despre modul în care Ipsilanti a încercat să asigure „libertatea personală și patrimonială a supușilor săi”, trezindu-i la „ideea de ordine” și supunându-i unor „legi înțelepte”. În viziunea abatelui, domnul fanariot își îndruma poporul „să se adape de la izvorul științelor”, investind masiv în educație și instituții de cultură.
Pe de altă parte, elvețianul Franz-Josef Sulzer, care a activat o vreme ca secretar al lui Ipsilanti, oferea o perspectivă mult mai nuanțată și critică. Deși nu ezita să-l laude pe domn ca fiind un spirit profund „luminat”, Sulzer îi denunța în scrierile sale „lăcomia” și „părtinirea” în anumite afaceri interne, trăsături tipice oamenilor politici crescuți în mediul extrem de competitiv și corupt al Fanarului.
Cu toate aceste contradicții inerente epocii, actele oficiale demonstrează că principele nu socotea nimic mai drept și mai cu rost decât „folosul obștei”. El a reușit să transforme Bucureștiul într-un adevărat centru cultural regional, înconjurându-se de oameni de carte de prestigiu. Printre aceștia s-a numărat secretarul său principal, raguzanul Stephan Ignaz Raicevich (care a activat la curte între 1775 și 1781), dascăli erudiți de limbi străine pentru odraslele domnești și reputați agenți diplomatici. Mai mult, Ipsilanti întreținea o corespondență culturală asiduă cu distinsul poet și autor de辺 tragedii italian, abatele Pietro Trapassi Metastasio, stabilit la curtea imperială din Viena.
II. Pilonii Operei Reformatoare: Social, Economic și Edilitar
Eforturile administrative ale lui Alexandru Ipsilanti s-au îndreptat pe trei mari direcții: eliberarea capitalului uman, reglementarea muncii pământului și modernizarea edilitară a capitalei.
1. Intervenția Umanitară și Răscumpărarea Robilor
Urmările războiului ruso-turc lăsaseră mii de familii creștine din Muntenia în sclavie. În timpul retragerii trupelor otomane, numeroși locuitori autohtoni fuseseră luați ca pradă de război și duși în prinsoare în Orientul Apropiat. Într-un gest de o înaltă compasiune creștină și viziune economică, Ipsilanti a alocat sume uriașe din vistieria țării și din fonduri proprii pentru răscumpărarea acestor robi și readucerea lor în patrie, redându-le libertatea personală.
2. Reglementarea Raporturilor de Muncă Agricolă
Pământul țării și roadele lui reprezentau principala sursă de bogăție a Principatului. Pentru a opri abuzurile marilor proprietari funciari și pentru a stabiliza forța de muncă țărănească (grav afectată de război), Ipsilanti a inițiat o serie de reglementări stricte ale raporturilor de muncă. Prin așezăminte domnești succesive, el a fixat cu exactitate numărul zilelor de clacă pe care țăranii erau obligați să le presteze pe moșiile boierești, interzicând dările arbitrare și oferind o minimă protecție juridică celor care munceau pământul.
3. Modernizarea Teritorial-Edilitară a Bucureștiului
Bucureștiul epocii era un oraș medieval aglomerat, cu străzi insalubre și expus periodic incendiilor și inundațiilor Dâmboviței. Ipsilanti s-a dovedit a fi un domn extrem de aplecat spre nevoile urbanistice ale orașului:
A reorganizat sistemul de alimentare cu apă prin construirea de cișmele publice și conducte din trunchiuri de copaci scunzi.
A înființat spitale și aziluri pentru săraci și ciumați.
A pavat principalele artere comerciale cu bârne de lemn (Podul Mogoșoaiei).
A ctitorit o nouă și monumentală reședință domnească la Curtea Nouă (din Dealul Spirii), înlocuind vechea curte arsă și insalubră din centrul orașului.
Cea mai durabilă realizare a sa rămâne însă Reforma Juridică. În anul 1780, el promulgated Pravilniceasca Condică (Syntagmation Nomikon), primul cod de legi modern al Țării Româneşti. Redactat în limbile română și greacă, acest cod îmbina vechiul drept bizantin cu elemente moderne de drept civil european și cutume locale, reprezentând un pas uriaș spre eliminarea arbitrariului judecătoresc boieresc.
III. Diplomația de Culise și Jocul la Două Capete: Între Viena și Sankt Petersburg
Afirmarea tot mai puternică a Imperiului Rus ca putere protectoare a creștinilor din Orient, dublată de apetitul expansionist al Imperialilor (Monarhia Habsburgică), a obligat curtea de la București să își sporească masiv activitatea diplomatică secretă. Alexandru Ipsilanti a înțeles rapid că supraviețuirea tronului său depindea de capacitatea de a manevra subtil între Sankt Petersburg, Viena și Constantinopol.
Conexiunea Austriacă: Thugut și Kaunitz
Încă de la începutul domniei, Ipsilanti a intrat în atenția directă a abilului internunțiu austriac la Constantinopol, Franz Maria baron von Thugut. La 17 noiembrie 1774, Thugut îi scria o scrisoare urgentă puternicului cancelar imperial de la Viena, Wenzel Anton von Kaunitz-Rietberg, solicitându-i să transmită semne și dovezi clare de bunăvoință față de noul domn de la București, pe care îl considera un potențial aliat strategic împotriva influenței otomane și rusești.
Relația s-a strâns rapid. La 4 ianuarie 1775, baronul von Thugut cerea de la Viena aprobarea unui cifru diplomatic special, strict necesar pentru întreținerea unei corespondențe secrete și sigure cu principele din Muntenia. Răspunsul lui Ipsilanti nu a întârziat: în prima sa misivă oficială către Thugut, datată la 7 februarie 1775, domnitorul dădea asigurări ferme pentru construirea unei „prietenii trainice și constante” cu Casa de Austria.
Conexiunea Rusă: Repnin și Planurile de Viitor
În paralel cu deschiderea spre Viena, Alexandru Ipsilanti s-a arătat extrem de apropiat și de politica Rusiei în Principate. El s-a folosit de abilitatea secretarului său, raguzanul Stephan Ignaz Raicevich. Trimis într-o misiune specială la Constantinopol, Raicevich s-a întâlnit în secret cu feldmareșalul Nikolai Vasilievici Repnin, ambasadorul extraordinar al țarinei Ecaterina a II-a la Înalta Poartă.
La data de 22 mai/2 iunie 1775, Raicevich i-a prezentat lui Repnin o listă de solicitări cruciale din partea domnului muntean. Ipsilanti cerea:
Sprijinul diplomatic direct al Rusiei pentru obținerea unei domnii pe viață la București (fapt ce ar fi eliminat instabilitatea endemică a schimbărilor de tron).
Fixarea clară și definitivă a cuantumului tributului datorat Porții, pentru a opri extorcările financiare otomane.
Dreptul de a avea un reprezentant permanent (capuchehaie) la Poartă plasat direct sub protecția oficială a ambasadei ruse.
Repnin i-a făgăduit sprijinul total al Sankt Petersburgului, punând însă o condiție fermă: principele trebuia să își demonstreze în mod constant devotamentul absolut față de interesele geopolitice ale Rusiei. În cancelariile diplomatice europene ale vremii devenise deja un secret public faptul că Ipsilanti era mult mai devotat Curții de la Sankt Petersburg decât Porții Otomane, suzerana sa nominală. Această orientare filorusă era susținută puternic și de elita ecleziastică de la București; în august 1775, Mitropolitul și înaltul cler muntean adresau și ei memorii diplomatului rus, cerând sprijin pentru recunoașterea și garantarea vechilor privilegii de autonomie ale Țării Românești.
IV. Costul Puterii și Criza Dinastică: Fuga Fiilor în Transilvania (1781)
Jocul pe muchie de cuțit dintre marile imperii nu putea rămâne fără consecințe la Constantinopol. Pentru a-și păstra scaunul domnesc în fața suspiciunilor tot mai mari ale sultanului, principele a fost nevoit să facă însemnate cheltuieli financiare din propria vistierie. La 22 octombrie/2 noiembrie 1776, Poarta hotărâse inițial o schimbare generală a domnilor din Principate, o măsură provocată în special de apropierea fățișă a domnului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, de Rusia (apropiere care avea să-i aducă lui Ghica asasinarea de către otomani în 1777). Ipsilanti a supraviețuit politic atunci doar datorită uriașelor sume de bani plătite ca mită demnitarilor turci și a protecției subtile a diplomației ruse.
Comploturi și Intrigi la Viena
Anii au trecut, iar presiunea asupra lui Ipsilanti a crescut. La 1 februarie 1781, noul internunțiu austriac la Stambul, Peter Philipp baron Herbert von Rathkeal, începea să urzească un plan pentru înlocuirea lui Alexandru Ipsilanti de pe tronul Țării Românești cu un personaj considerat mai docil, cunoscut în documente sub numele de „dragomanul Constantin”. Cu toate acestea, Viena ezita să facă pasul decisiv, deoarece Ipsilanti continua să trimită rapoarte secrete valoroase și se arăta profund atașat intereselor Curții imperiale habsburgice.
Drama Familială din Decembrie 1781
Lovitura de grație adusă primei domnii a lui Ipsilanti a venit din interiorul propriei sale familii și a îmbrăcat forma unei drame politice de proporții. La 28 decembrie 1781, fiii săi, Dimitrie și Constantin, tineri educați în spiritul ideilor liberale occidentale, au fugit pe ascuns din București, trecând granița în Transilvania (aflată sub stăpânire austriacă) și îndreptându-se ulterior spre inima Austriei. Pentru un domnitor fanariot, fuga fiilor săi pe teritoriul unei puteri creștine străine reprezenta un act de înaltă trădare în ochii sultanului, atrăgând automat condamnarea la moarte a întregii familii rămase la București.
Cuprins de panică, dar dând dovadă de o stăpânire de sine remarcabilă, Alexandru Ipsilanti a reacționat instantaneu. A solicitat Porții deschiderea unei anchete și a trimis de urgență o delegație de rang înalt la Brașov și Sibiu pentru a negocia cu autoritățile imperiale returnarea tinerilor fugari. Delegația era o adevărată demonstrație de forță politică și culturală, fiind condusă de marii cărturari și ierarhi ai țării:
Ienăchiță Văcărescu: Poet, istoric și mare dregător.
Mitropolitul Grigorie al Țării Românești.
Episcopul Filaret al Râmnicului: Un alt mare spirit iluminist.
Marele ban Dumitrache Ghica și paharnicul Hurmuzaki.
Stephan Ignaz Raicevich: Preceptorul și secretarul tinerilor fugari.
Delegația s-a întâlnit la Sibiu cu puternicul guvernator al Transilvaniei, baronul Samuel von Brukenthal, și a trimis memorii direct la Viena. După negocieri intense și promisiuni de amnistie totală din partea tatălui lor, fiii principelui au fost convinși în cele din urmă să se repatrieze în mai 1782.
Însă pentru Alexandru Ipsilanti, gestul venise prea târziu pentru a mai salva prima domnie. Conștient de gravitatea situației, principele își prezentase deja oficial demisia la Poartă în ianuarie 1782 și se retrăsese la Stambul. În ciuda recuperării fiilor, sultanul a decis să aplice o pedeapsă severă: Alexandru Ipsilanti și fiii săi au fost trimiși în exil pe insula Rodos, în timp ce marele său aliat, dragomanul Mihail Draco Suțu, a fost exilat pe insula Tenedos (informație confirmată de documentele diplomatice din 10 octombrie 1782).
Astfel se încheia prima și cea mai glorioasă domnie a celui care transformase Bucureștiul într-un adevărat „azil al muzelor”, un principe ambițios care se vroia privit în întreaga Europă ca un veritabil „protector al întregului elenism” și care se comporta adesea la curtea sa cu fastul și demnitatea unei „majestăți imperiale”.
V. A Doua Domnie: Prăbușirea Moldovei și Capturarea de la Iași (1786–1788)
După patru ani petrecuți în exil și lungi negocieri de reabilitare politică, Alexandru Ipsilanti revine spectaculos în prima scenă a istoriei, de data aceasta pe scaunul domnesc de la Iași, în Moldova (decembrie 1786 – 8/19 aprilie 1788). Revenirea sa a fost sprijinită puternic de vechiul său cunoscut de la Stambul, internunțiul austriac Herbert Rathkeal.
Prețul Tronului și Secretarii Francezi
Prețul întoarcerii la putere a fost însă unul astronomic. Ipsilanti a fost obligat să cheltuiască sume uriașe de bani pentru a-și cumpăra bunăvoința sultanului și a vizirilor: nu mai puțin de 4.000 de pungi cu galbeni (echivalentul a uriașei sume de 2.000.000 de lei din epocă), la care s-au adăugat alte 300 de pungi oferite ca peșcheș direct marelui vizir.
Instalat la Iași, într-o perioadă în care norii unui nou război austro-ruso-turc se arătau tot mai amenințători, Ipsilanti s-a arătat extrem de interesat să cunoască în detaliu mersul complex al evenimentelor europene. În acest scop, el s-a folosit de serviciile și experiența unor secretari francezi recomandați direct de faimosul ambasador al Franței la Constantinopol, contele de Choiseul-Gouffier.
Choiseul-Gouffier îl bănuia pe principele fanariot de înțelegeri secrete de culise cu Imperialii de la Viena, așa că i i-a recomandat, nu întâmplător, pe doi dintre cei mai capabili intelectuali francezi ai vremii:
Abatele Jean-Baptiste de Chevalier (1787): Acesta avea misiunea oficială de a-i procura domnitorului gazetele și publicațiile politice apărute în Occident și, în paralel, se străduia să-i instruiască pe înalții demnitari ai Sfatului boieresc moldav în arta subtilă a afacerilor diplomatice moderne.
Alexandre-Maurice Blanc de Lanautte, conte d'Hauterive: Un spirit strălucit care, în timpul șederii sale la Iași, a strâns un vast material documentar, alcătuind trei scrieri fundamentale referitoare la trecutul, prezentul și potențialul economic al Moldovei (1785–1787).
Presiunea Războiului și Compliciatea cu Inamicul
Izbucnirea efectivă a noului război ruso-turc în 1787 a transformat din nou Moldova într-un iad logistic. Obligațiile impuse de puterea otomană erau deosebit de grele: domnul trebuia să asigure aprovizionarea masivă a oștirii sultanului și să trimită fonduri și materiale pentru întreținerea și fortificarea cetăților de la graniță, îndeosebi a celei de la Oceakov (informații confirmate de depeșele din 23 februarie și 24 martie 1787).
Pentru a se asigura de totalul atașament și de fidelitatea domnului, Poarta i-a impus lui Ipsilanti o serie de condiții drastice:
Să își trimită imediat întreaga familie ca ostatici la Constantinopol odată cu începerea ostilităților.
Să ridice în regim de urgență o armată locală de 3.000 de militari (călărime).
Să organizeze un detașament de elită care să-l protejeze direct împotriva atacurilor trupelor rusești.
Fără să arate deloc „zel” față de otomani și conștient că Moldova nu putea rezista unui asalt rusesc, Ipsilanti a refuzat să-și trimită familia la Stambul și și-a prezentat oficial demisia la sfârșitul anului 1787. Însă puternicul mare vizir Kodja-Iusuf Pașa (1786–1789) i-a respins categoric demisia, obligându-l să rămână pe poziție.
Situația a devenit critică pentru Țările Române la 9 februarie 1788, dată la care Imperiul Habsburgic a intrat oficial în război împotriva Porții Otomane, devenind aliatul Rusiei. La Iași s-a instalat haosul: o revoltă violentă a unor cete de ieniceri scăpați de sub control a produs distrugeri masive în oraș. Mulți negustori și intelectuali greci din suită, bănuiți de legături secrete cu rușii, au fost maltratați și jefuiți pe străzi (30 ianuarie 1788).
Văzându-și viața pusă în pericol iminent de ieniceri și nedorind să fie capturat de turci, Alexandru Ipsilanti a pus în scenă o ultimă și spectaculoasă manevră diplomatică. A apelat în secret la pastorul franciscan Fedele Rocchi, trimisul său de încredere. Rocchi a fost trimis de urgență la Cernăuți, la baronul Franz Leopold von Metzburg (succesorul lui Raicevich și reprezentantul oficial al intereselor imperiale habsburgice în regiune).
Planul era simplu: Ipsilanti a aranjat o „capturare” simulată a sa de către un detașament militar austriac masat la granița de nord a Moldovei. Lovitura de teatru s-a petrecut cu succes la data de 8/19 aprilie 1788. Acest eveniment extrem de controversat nu a scăpat atenției plenipotențiarilor Franței, care au raportat imediat la Paris compliciatea domnului cu inamicul austriac. Așa a început lungul exod al lui Alexandru Ipsilanti, care avea să petreacă următorii patru ani ca refugiat politic de lux în Austria, sub protecția directă a Curții de la Viena.
VI. Amurgul unui Lider: A Treia Domnie și Prăbușirea în Anarhia lui Pazvantoglu (1796–1797)
După încheierea războiului și semnarea păcii, Alexandru Ipsilanti reușește miraculos, pentru a treia oară în carieră, să obțină numirea pe tronul de la București (17/28 august 1796 – 12 noiembrie/3 decembrie 1797). Această ultimă domnie a fost obținută tot în schimbul unei imense sume de bani plătite ca peșcheș la Stambul, o povară financiară uriașă care a fost descărcată integral pe umerii storși de resurse ai contribuabililor munteni prin introducerea de noi dări extraordinare.
Confruntarea cu Rebelul de la Vidin
Cea mai mare provocare a acestei ultime domnii nu a mai venit din partea Rusiei sau Austriei, ci din interiorul propriului Imperiu Otoman. Oltenia și sudul Munteniei erau devastate periodic de incursiunile violente și jafurile armatei de mercenari conduse de faimosul pașă rebel din Vidin, Osman Pazvantoglu. Acesta se ridicase împotriva autorității centrale a sultanului și transformase malul dunărean într-o zonă de teroare.
Pentru a putea întâmpina și respinge atacurile devastatoare ale „pazvangiilor” în Oltenia, bătrânul principe Ipsilanti a luat măsuri militare energetice: a întărit oastea țării, înființând noi detașamente de panduri și voluntari, pe care le-a pus sub comanda și ordonala strictă a agăi de Mehedinți. Din păcate, resursele țării erau epuizate, iar armata locală cu greu putea face față veteranilor mercenari ai rebelului din Vidin.
Schimbarea de Regim și Urmașul Constantin Hangerli
În cele din urmă, obosit și prins din nou în păianjenul jocurilor de interese și al intrigilor politice de la Stambul – unde influența diplomatică a Franței revoluționare și a Imperiului Rus se ciocnea violent –, Alexandru Ipsilanti a fost definitiv înlocuit de pe tron la 22 noiembrie/3 decembrie 1797.
În locul său, Poarta l-a instaurat pe Constantin Hangerli (22 noiembrie/3 decembrie 1797 – 18/29 februarie 1799). Hangerli era un personaj bine cunoscut în mediul politic de la București și Constantinopol: fostă capuchehaie a țării și mare dregător în divanele domnești, el se bucura de susținerea totală și directă a amiralului flotei turcești (kapudan-pașa), puternicul Küčük Hüsein Pașa.
Aceasta era perioada de maximă accentuare a conflictului sângeros dintre rebelul Osman Pazvantoglu și reformatorul sultan Selim al III-lea (1789–1807). Pentru Țara Românească, noua domnie a lui Hangerli avea să aducă un adevărat calvar economic și umanitar. Țara a fost obligată prin firmane imperiale stricte să asigure întreaga „zaherea” (provizii de grâne, carne și furaje) necesară pentru uriașa oaste condusă de Aliut (Leu) Pașa, trimis de sultan să asedieze rebelii de la Vidin. În plus, muntenii au trebuit să aprovizioneze complet și trupele de marină ale lui kapudan-pașa, alăturate aceleiași masive acțiuni militare. Presiunea fiscală uriașă exercitată de Hangerli pentru a îndeplini aceste cereri avea să ducă, în final, la tragicul său asasinat în palatul domnesc de la București, în 1799.
Concluzii: Moștenirea lui Alexandru Ipsilanti în Istoria Românilor
Bătrânul Alexandru Ipsilanti s-a retras definitiv la Constantinopol, unde avea să aibă parte de un sfârșit tragic câțiva ani mai târziu, fiind executat de otomani în contextul suspiciunilor legate de izbucnirea mișcărilor de eliberare grecești. Cu toate acestea, bilanțul celor trei domnii ale sale rămâne unul impresionant pentru istoriografia românească.
Depășind tiparul clasic al domnitorului fanariot interesat exclusiv de recuperarea rapidă a investiției făcute pentru cumpărarea tronului, Ipsilanti a demonstrat o autentică viziune de om de stat. Într-o epocă dominată de haosul postbelic și de presiunile geopolitice colosale ale Austriei și Rusiei, el a reușit să folosească instrumentele diplomației de culise pentru a proteja interesele de bază ale Țării Românești și Moldovei.
Opera sa reformatoare – de la reglementarea raporturilor de muncă și răscumpărarea robilor, până la codificarea dreptului prin Pravilniceasca Condică și transformarea Bucureștiului într-o capitală culturală modernă – a pus bazele instituționale pe care s-a clădit, în secolul următor, edificiul statului român modern. Ipsilanti rămâne în istorie ca modelul desăvârșit al principelui iluminist din Balcani, un lider care a înțeles că adevărata putere a unui suveran nu stă în fastul curții sale, ci în „folosul obștei” și în înțelepciunea legilor pe care le lasă moștenire poporului său.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu