Sursa foto: imagoromaniae.ro Istoria economică a Țării Românești și a Moldovei în secolul al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea nu este doar o înșiruire de cifre și mărfuri, ci povestea unei lupte tăcute pentru emancipare. Într-o epocă în care granițele politice erau fluide, iar influențele marilor imperii se ciocneau pe pământ românesc, comerțul exterior a devenit oglinda fidelă a transformărilor sociale și a aspirațiilor de modernizare ale societății noastre.
Geografia Bogăției: Ce dăruia pământul românesc lumii?
Principatele Române au fost, prin excelență, "grânarul" și "rezerva de proteine" a regiunii. Structura exportului era dominată de produse primare, extrase direct din bogăția solului și subsolului.
Lista produselor care părăseau hotarele celor două țări era impresionantă prin diversitate:
Cerealele: Grâul și orzul constituiau coloana vertebrală a economiei.
Sectorul zootehnic: Vite mari și mici, cai de rasă, dar și derivate esențiale precum lâna, seul, pieile crude, brânzeturile și celebra pastramă.
Resursele forestiere: Cherestea de calitate superioară, esențială pentru construcțiile civile și, mai ales, pentru marile flote militare ale epocii.
Produse de nișă: Ceara de albine, mierea, tutunul, vinurile fine și silitra (necesară pentru fabricarea prafului de pușcă).
În contrapartidă, importul reflecta nevoile unei elite aflate în plin proces de occidentalizare: obiecte de lux, mobilier vienez, stofe fine și podoabe destinate curților domnești și boierimii înstărite. Această balanță — materii prime contra produse manufacturate — definea statutul periferic, dar vital, al economiei românești.
Jugul Economic: Monopolul Otoman și „Tributul în Natură”
Până la Tratatul de la Kuciuk-Kainardji din 1774, libertatea comercială era un concept aproape inexistent. Înalta Poartă instituise încă din secolul al XVI-lea un monopol economic sufocant. Istanbulul, o metropolă în continuă creștere, depindea de resursele românești pentru a-și hrăni populația și a-și întreține armata.
Sistemul era unul de jaf organizat sub masca legalității:
Zahereaua: Cerealele erau achiziționate forțat pentru aprovizionarea capitalei otomane.
Surecurile: Cirezile de vite erau trimise către abatoarele imperiale.
Prețurile preferențiale: Autoritățile otomane stabileau prețuri arbitrare, mult sub valoarea pieței, privând producătorii locali de profituri reale.
Deși tratatele austro-otomane din 1718 (Pacea de la Passarowitz) vorbeau teoretic despre un „negoț liber și sigur”, realitatea din teren era alta. Funcționarii otomani blocau sistematic orice tentativă de a vinde produsele românești către Imperiul Habsburgic, protejând cu strictețe sursa de hrană a sultanului.
Cifrele unei exploatări masive
Statisticile vremii, deși aproximative, ne oferă o imagine a scării la care se făcea acest export forțat. În 1758, se estima că un milion de chile de grâu luau drumul Istanbulului. Până la începutul secolului al XIX-lea, cifra crescuse la un milion și jumătate.
În ceea ce privește animalele, mărturiile consulilor străini, precum austriacul Raicevich, sunt elocvente: anual, între 200.000 și 300.000 de oi erau expediate la Istanbul. Din Oltenia singură, în 1723, plecau 100.000 de ovine. Tot acest flux era completat de cantități uriașe de produse procesate: 2 milioane de ocale de seu și 300.000 de ocale de unt.
1774 – Anul de cotitură și rolul Rusiei
După 1774, contextul geopolitic se schimbă. Sub presiunea Rusiei, devenită „putere protectoare”, monopolul otoman începe să se fisureze. Convențiile comerciale din 1783 și 1802 forțează Poarta să relaxeze pretențiile. Observăm o scădere a exportului forțat de vite mici (oi) către piața otomană, fapt care a permis producătorilor români să caute debușeuri mai profitabile.
Această perioadă marchează începutul „internaționalizării” reale a exportului românesc. Sub protecția consulilor străini de la București și Iași, produsele noastre încep să călătorească spre Vest.
Expansiunea spre Europa: Noi direcții și noi piețe
Odată cu declinul puterii otomane, harta exporturilor se diversifică spectaculos. În 1814, datele arată o orientare clară către piețele europene:
Transilvania și Ungaria: Deveneau principalele destinații pentru vinurile românești (apreciate de călători străini precum Adam Neale pentru calitatea lor) și cereale.
Rusia, Polonia și Statele Germane (Prusia, Silezia): Importau masiv vite, cai și piei. Pieile de iepure din Moldova erau la mare căutare în atelierele de pielărie germane.
Franța: Interesată strategic de lemnul de stejar din pădurile moldovenești, ideal pentru catargele și fuzelajele corăbiilor Marinei Franceze.
Sarea și drumurile maritime: Galațiul, poarta către lume
Un capitol special îl reprezintă sarea, bogăția „albă” a subsolului românesc. Exportul de sare din Moldova, prin portul Galați, ajungea în locuri surprinzătoare pentru acea epocă: Crimeea, nordul Asiei Mici și chiar nordul Africii. Din Țara Românească, sarea lua drumul sudului prin schelele dunărene.
Mai mult, la începutul secolului al XIX-lea, relațiile comerciale se întindeau până în Egipt, Veneția și Raguza (azi Dubrovnik), unde ceara și pieile crude de boi erau mărfuri extrem de apreciate.
Concluzii
Trecerea de la un comerț de supraviețuire sub monopol otoman la un export diversificat către marile puteri europene a marcat nașterea economiei românești moderne. Deși Principatele rămâneau în principal furnizoare de materii prime, contactul direct cu piețele din Viena, Paris sau Leipzig a forțat adaptarea standardelor de producție și a deschis calea către independența politică ce avea să vină.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu