Sursa foto: commons.wikimedia.org
Introducere: Moștenirea Mavrocordaților și zorii reformismului fanariot
Moartea neașteptată a lui Nicolae Mavrocordat, în septembrie 1730, pe fondul unei epidemii devastatoare de ciumă la București, a marcat sfârșitul primei etape de consolidare a regimului fanariot în Principatele Române. Dispariția sa a lăsat un vid de putere într-un moment de maximă instabilitate geopolitică în sud-estul Europei, unde interesele Imperiului Otoman, ale Imperiului Habsburgic și ale Rusiei țariste se intersectau violent. Înalta Poartă privea Principatele dunărene nu doar ca pe o sursă vitală de aprovizionare, ci și ca pe bastioane strategice de frontieră.
În această atmosferă tensionată, succesiunea la tron a încetat să mai fie o simplă chestiune de alegere internă, devenind un proces profund dependent de resursele financiare și de conexiunile diplomatice de la Constantinopol. Cu toate acestea, prima reacție a elitei politice de la București a demonstrat persistența vechilor cutume naționale. Boierimea pământeană, dorind să asigure continuitatea unei guvernări stabile și să evite intervenția directă a armatei otomane, s-a întrunit de urgență și l-a propus la tron, conform mai vechilor practici bazate pe dreptul ereditar-electiv, pe fiul cel mare al fostului domnitor: Constantin Mavrocordat.
Partea I: Instabilitatea dinastică și cumpărarea tronului (1730–1731)
1. Criza de la Constantinopol și revolta lui Patrona Halil
Numirea tânărului Constantin Mavrocordat în toamna anului 1730 s-a izbit imediat de realitatea brutală a politicii otomane. La început, Poarta a acceptat formal propunerea boierilor munteni, însă nu din respect pentru tradițiile locale, ci în schimbul unei sume uriașe: 2.000 de pungi de aur. Acești bani au fost distribuiți rapid „în taină și pe față” către viziri, pașale și eunuci ai palatului imperial, reprezentând o sumă astronomică pentru acea vreme, menită să garanteze emiterea firmanului de învestitură.
Această tranzacție financiară a fost însă anulată brusc de o lovitură de teatru în capitala imperiului. La 17/28 septembrie 1730, a izbucnit violenta revoltă a ienicerilor condusă de Patrona Halil, o mișcare socială și militară care a zguduit din temelii Constantinopolul, ducând la detronarea sultanului Ahmed al III-lea și la executarea marelui vizir Nevșehirli Damat Ibrahim Pașa.
În vâltoarea acestei revoluții stradale, protectorii și sprijinitorii din rândul otomanilor ai tânărului vlăstar din stirpea Mavrocordaților au fost brutal înlăturați de la putere sau executați. În locul lui Constantin Mavrocordat, liderii revoltelor au impus numirea lui Mihai Racoviță pe tronul de la București.
Un alt pretendent fanariot, grecul Ianaki Buțukaki, deși fusese susținut inițial de facțiunea radicală a lui Patrona Halil, nu a reușit să strângă la timp suf लग्नici bani pentru a-și plăti integral scaunul domnesc; drept consecință directă a incapacității sale de plată, el a fost decapitat din ordinul noilor autorități. Acest episod sângeros a demonstrat clar că supraviețuirea politică în Epoca Fanariotă depindea în mod egal de lichidități și de stabilitatea protectorilor din Divanul imperial.
2. „Candidatul național” și rotația dinastică
În ciuda acestui eșec inițial, Constantin Mavrocordat a dovedit o reziliență politică remarcabilă. Bazându-se pe rețeaua complexă de relații diplomatice moștenită de la tatăl și bunicul său (Alexandru Mavrocordat „Exaporitul”) și prin gestionarea unor sume uriașe de bani împrumutate de la cămătarii din Fanar, el a reușit să transforme domnia într-o carieră de lungă durată.
Mavrocordat avea să ocupe tronul de șase ori la București și de patru ori la Iași, o performanță politică unică ce l-a determinat pe marele istoric Nicolae Iorga să îl definească drept un adevărat „candidat național”. Această sintagmă sublinia faptul că, spre deosebire de alți fanarioți priviți ca simpli exploatatori străini, Constantin Mavrocordat a fost acceptat și adesea susținut de boierimea pământeană, care vedea în el un garant al ordinii și un administrator capabil să tempereze pretențiile financiare exagerate ale Porții.
Partea a II-a: Începutul reformelor și competiția pentru putere (1731–1735)
1. Apropierea de realitățile românești
Instaurat pentru a doua oară în Țara Românească la data de 13/24 octombrie 1731 (domnie ce a durat până la 5/16 aprilie 1733), tânărul principe a manifestat o preocupare constantă de a înțelege și de a se apropia de realitățile sociale, economice și juridice ale țării pe care o cârmuia.
Conștient că nu avea încă experiența practică necesară administrării unui stat măcinat de abuzuri fiscale, el a adoptat o strategie politică prudentă: a lăsat treburile curente ale statului și deciziile administrative majore pe seama boierilor din sfatul țării (Divanul domnesc). Acest consiliu era format în mare parte din mari boieri autohtoni, dar includea și elemente alogene, greci din Fanar integrați în aparatul administrativ. Prin această colaborare strânsă cu boierimea locală, Mavrocordat a reușit să aplaneze conflictele xenofobe care marcaseră sfârșitul domniei tatălui său.
2. Competiția cu marile clanuri fanariote: Racovițeștii și Ghiculeștii
O mare parte a activității politice a lui Constantin Mavrocordat a fost dedicată asigurării succesiunii sale sau a membrilor familiei sale într-una din cele două țări românești. Această strategie s-a desfășurat prin intermediul unor intense relații de culise cu marii demnitari de la Stambul, cu bancheri influenți din capitala otomană și prin intermediul capuchehaialor (reprezentanții diplomatici permanenți ai domnului la Poartă).
Acest efort constant a generat o competiție acerbă pentru putere între clanul Mavrocordat și celelalte două mari familii fanariote concurente: Racovițeștii și Ghiculeștii. Cele trei dinastii s-au angajat într-un adevărat război al influențelor și al mitei, monitorizat cu atenție de diplomații occidentali acreditați la Constantinopol.
De pildă, un raport diplomatic olandez din 28 august 1732 dezvăluia în mod explicit demersurile secrete și sumele mari de bani oferite de Constantin Mavrocordat la Constantinopol pentru a se asigura că rivalul său, Mihai Racoviță – care tocmai fusese înlăturat din scaunul Țării Românești la 13 octombrie 1731 –, să fie surghiunit definitiv pe insula Lemnos din Marea Egee, eliminându-l astfel temporar din jocul politic.
3. Prima domnie în Moldova și avertismentele lui Ion Neculce
Prin substanțiale oferte bănești și abilitatea de a profita de jocurile de interese din Divanul otoman, Constantin Mavrocordat a reușit în primăvara anului 1733 să obțină un schimb de tronuri: l-a determinat pe Grigore al II-lea Ghica să treacă la București, în timp ce el a preluat scaunul de la Iași.
În timpul acestei prime domnii în Moldova (5/16 aprilie 1733 – 5/16 noiembrie 1735), principele a sosit la Iași însoțit de o camarilă numeroasă și flămândă, în care predominau rudele și creditorii greci. Această instalare a provocat un șoc economic puternic asupra provinciei.
Marele cronicar Ion Neculce nota cu amărăciune în scrierile sale că țara a cunoscut în acești ani nenumărate „nevoi” și suferințe, făcând referire directă la dările noi și grele scoase peste noapte pe seama contribuabililor de rând (țărani și târgoveți) pentru a acoperi datoriile uriașe contractate de domnitor la Poartă pentru cumpărarea firmanului.
4. Spionajul în Polonia în timpul Războiului de Succesiune
Pe lângă problemele de fiscalitate internă, Constantin Mavrocordat s-a dovedit un observator atent și extrem de bine informat al vieții politico-diplomatice a statelor europene. În această perioadă, atenția sa principală s-a îndreptat către evoluțiile militare dramatice din Polonia vecină, afectată de Războiul de Succesiune la tronul polon (1733–1735).
Mavrocordat a organizat o rețea eficientă de curieri și spioni care colectau informații de pe câmpul de luptă și le trimiteau către Constantinopol și către cancelariile occidentale. Relevanța acestei rețele este demonstrată de un document venețian: la 19 iunie 1734, Senioria Venețiană era oficial înștiințată că un curier rapid al lui Constantin Mavrocordat adusese la Iași, cu doar cinci zile înainte, o scrisoare detaliată privind ajutorul militar secret oferit de Franța și Suedia pentru ridicarea asediului rusesc asupra „orașului Danțica” (Gdansk). Aceste rapoarte timpurii îi consolidau principelui statutul de informator indispensabil pentru marile puteri.
Partea a III-a: Marea epocă a reformelor din Țara Românească și Războiul Austro-Ruso-Turc (1735–1741)
1. Cristalizarea programului reformator
Nemulțumit de veniturile instabile din Moldova, Constantin Mavrocordat s-a străduit și a reușit să obțină din nou scaunul de la București, unde a guvernat într-o perioadă crucială: 16/27 noiembrie 1735 – 5/16 septembrie 1741. Aceasta a fost etapa în care personalitatea sa s-a manifestat pe deplin în istoria națională, nu doar ca un simplu diplomat fanariot, ci ca un mare reformator în viața social-economică, juridică și administrativă a statului.
Inspirat de ideile preiluministe europene și conștient că supraexploatarea fiscală tradițională ducea la fuga țăranilor și la prăbușirea veniturilor vistieriei, Mavrocordat a inițiat un program sistematic de modernizare a instituțiilor. El a reorganizat administrația județelor prin numirea de ispravnici plătiți din vistierie (eliminând sistemul abuziv al strângerii taxelor prin intermediari), a unificat dările într-o taxă fixă plătită în patru rate anuale și a început demersurile pentru reorganizarea sistemului juridic.
| Domeniu Reformat | Măsuri Administrative Principale | Impact Social / Economic |
| Administrație publică | Numirea de ispravnici salariați în județe; eliminarea slujbelor cumpărate. | Centralizarea statului; reducerea abuzurilor locale ale boierilor. |
| Fiscalitate | Desființarea dărilor multiple; introducerea sfertului (taxă fixă în 4 rate). | Stabilitate bugetară; predictibilitate pentru țărani și meșteșugari. |
| Justiție | Separarea parțială a tribunalelor de aparatul politic; redactarea de condici. | Profesionalizarea actului juridic; limitarea corupției din Divan. |
| Structură socială | Desființarea simbolică a șerbiei (vecinia în Moldova, rumânia în Muntenia). | Transformarea țăranilor dependenți în clăcași liberi juridic. |
2. Invazia austriacă și retragerea de la Turtucaia (1737)
Interesul profund al domnului pentru stabilirea unor strânse legături în plan extern a fost determinat și de evoluția extrem de periculoasă a Problemei Orientale, în perioada pregătirii și desfășurării războiului austro-ruso-turc (1735–1739). În această conflagrație, Țările Române s-au aflat din nou direct în calea armatelor, fiind expuse atacurilor, jafurilor și invaziilor trupelor străine.
În iulie 1737, trupele imperiale habsburgice, aflate sub comanda generalului conte Franz Paul von Wallis (director suprem al Administrației austriece din Oltenia ocupată), au trecut surprinzător granița la sud de Carpați. Austriecii au ocupat rapid orașe strategice precum Curtea de Argeș și Câmpulung Muscel, îndreptându-se în marș forțat direct spre București.
Aflat într-o poziție militară critică și părăsit brusc de aproape toți boierii din Divan – care au ales să treacă de partea învingătorilor și să se așeze sub protecția juridică a Casei de Austria –, Constantin Mavrocordat a fost silit să părăsească Capitala. El s-a retras în grabă către Oltenița și a trecut Dunărea în teritoriu otoman, la Turtucaia.
Imediat după această retragere, detașamente prădalnice și neregulate de turci și tătari au trecut Dunărea ca aliați ai domnului, întreprinzând puternice și sălbatice jafuri asupra capitalei bucureștene abandonate. Aceste violențe i-au silit pe austrieci să evacueze rapid Bucureștiul și să se retragă spre Târgoviște.
În această retragere precipitată, imperialii i-au obligat să-i însoțească, ca ostatici sau garanți politici, pe mitropolitul Ștefan al Munteniei și o mare parte dintre boierii rămași în oraș. Catanele austriece au pornit apoi spre Câmpulung, în timp ce armata principală a imperialilor din Oltenia suferea înfrângeri zdrobitoare pe frontul principal din Balcani din partea trupelor otomane regulate, fiind silită în cele din urmă să părăsească definitiv provincia.
3. Recuperarea Olteniei și Pacea de la Belgrad (1739)
Profitând de contraofensiva otomană succesivă, Constantin Mavrocordat a lansat o campanie de recâștigare a loialității populației din teritoriile controlate încă de austrieci. Printr-o proclamație oficială celebră, adresată locuitorilor și țăranilor din Oltenia la data de 29 octombrie/9 noiembrie 1737, principele îi îndemna pe aceștia să se depărteze de cârmuitorii austrieci (care impuseseră un regim fiscal mult mai rigid și centralizat) și le promitea amnistie și reduceri de taxe la revenirea sub autoritatea sa.
Eforturile sale politice și militare au fost încununate de succes prin hotărârile definitive ale Păcii de la Belgrad (7/18 septembrie 1739). Prin acest tratat internațional de pace, Imperiul Habsburgic a fost silit să restituie integral Oltenia, provincia românească din dreapta Oltului fiind readusă oficial în hotarele istorice ale Țării Românești, după două decenii de administrație austriacă.
Pentru a reorganiza și integra rapid această provincie devastată de război, Constantin Mavrocordat l-a numit în funcția supremă de mare ban al Craiovei pe influentul boier Matei Cantacuzino-Măgureanu (1739–1741), un administrator capabil care a sprijinit aplicarea primelor măsuri reformatoare la vest de Olt.
Partea a IV-a: Al doilea mandat în Moldova (1741–1743) și rețelele secrete de spionaj
1. Vigilența diplomatică a Porții și raportul lui Heinrich von Penklern
În noile condiții politice internaționale de după 1739, extrem de avantajoase pentru puterea otomană reconfirmată, Divanul de la Stambul a început să manifeste o suspiciune și mai mare față de mișcările marilor imperii creștine. În consecință, Poarta a cerut imperativ domnilor din Principate să folosească toate rețelele lor transfrontaliere pentru a transmite informații de primă mână despre planurile militare, secretele de curte și intențiile politice ale Curților imperiale de la Viena și Sankt Petersburg. Această activitate intensă de spionaj fanariot a fost raportată cu îngrijorare de bailul venețian Nicolo Erizzo, la data de 15 mărțișor 1740.
Ca o reacție directă și defensivă față de aceste porunci primite de Mavrocordat de la Stambul, internunțiul (ambasadorul) austriac la Constantinopol, baronul Heinrich von Penklern, i-a trimis o scrisoare confidențială mareșalului imperial, baronul von Engelshoffen, la 11 ianuarie 1741. În acest document strategic, Penklern atăgea în mod serios atenția asupra periculozității corespondenței secrete intense pe care principii Moldovei și Țării Românești o întrețineau direct cu Poarta, subliniind că spionii fanarioți interceptau scrisorile austriece, fapt ce impunea o mult mai mare grijă, secretizare și prudență în raporturile diplomatice și comerciale de la frontieră.
2. Mutarea la Iași și refuzul colaborării cu Suedia
Stăruințele constante, intrigile politice și relațiile influente ale bătrânului Mihai Racoviță la Constantinopol au dat în cele din urmă roade în toamna anului 1741, aducându-i acestuia din urmă domnia de la București. Ca urmare a acestei rocade dinastice, Constantin Mavrocordat a fost numit de sultan pentru a doua oară pe tronul de la Iași (5/16 septembrie 1741 – 9/20 iulie 1743), scaun obținut în schimbul plății unei sume mai moderate, de 500 de pungi de bani (circa 250.000 de lei).
Această a doua domnie moldavă a reprezentat perioada de extindere și continuare la nord de Prut a reformelor instituționale radicale pe care principele le experimentase deja cu succes în statul de la sud de Carpați. Mavrocordat a început aplicarea treptată a reformei financiare, a celei administrative și judecătorești, pregătind terenul pentru marea reformă socială de desființare a dependenței țărănești.
Datorită prestigiului cultural și diplomatic uriaș de care se bucura în întreaga lume central și sud-est europeană, Mavrocordat a fost abordat direct de marile puteri aflate în conflict. În această perioadă, rezidentul (ambasadorul) Suediei la Poartă, Karl Edvard Karleson, i-a cerut în secret sprijinul logistic și politic în privința desfășurării unor acțiuni militare și de spionaj în folosul țării sale, care se afla în război cu Rusia.
Manifestând o prudență politică desăvârșită, Mavrocordat a refuzat categoric să îndeplinească serviciile solicitate de plenipotențiarul suedez, trimițându-i la 24 mai/4 iunie 1742 o replică oficială în care se scuza invocând situația materială extrem de grea în care se afla țara sa după războiul recent.
Suedezul a insistat, trimitând noi emisari, însă după încă un schimb de misive tensionate, Constantin Mavrocordat i-a comunicat tranșant lui Karleson, la 22 august același an, un principiu fundamental al supraviețurării sale: el a precizat că un principe fanariot aflat la graniță nu poate sluji în același timp „doi patroni” sau „două puteri”, explicând că nu dorea sub nicio formă să pericliteze relațiile sale cu Poarta otomană prin implicarea în planurile geopolitice secrete ale Suediei.
3. Implicarea în dosarul rus: Oamenii de încredere ai domnului
Deși a refuzat Suedia, principele era profund angajat într-un mult mai larg și complex program politico-diplomatic coordonat direct de la Stambul. La propunerile oficiale ale puterii otomane din 2 octombrie 1742, de a sprijini din punct de vedere logistic misiunea secretă a unui curier tătar de rang înalt trimis de sultan la ambasadorul turc de la Sankt Petersburg, Mavrocordat a adăugat o mișcare personală inteligentă: el a atașat acelei solii un om al său de maximă încredere, care avea misiunea secretă să observe cu atenție realitățile politice interne din Rusia și să raporteze direct domnitorului, în interesul Porții.
Legăturile confidențiale ale lui Mavrocordat cu plenipotențiarii țarului și cu mari personalități ale vieții politice și religioase de la Moscova, Sankt Petersburg și Kiev fuseseră asigurate încă de mai înainte prin intermediul unor misive purtate de emisari români fideli, precum serdarul Lupu Anastasă sau oamenii săi de încredere, Andrei și Constantin Pogor.
În anul 1742, într-un memoriu confidențial trimis cabinetului imperial rus, dregătorul moldav Lupu Anastasă se referea cu mândrie la „slujba lui de peste 20 de ani adusă cu fidelitate Imperiului Rusiei”, demonstrând existența unei linii de comunicare neîntrerupte între Iași și Sankt Petersburg. Despre aceste direcții strategice ale relațiilor externe ale domnitorului și despre corespondența intensă care traversa Polonia către Franța vorbea pe larg și un raport diplomatic din 1 martie 1742 al agentului polon la Constantinopol, numit Lomaca.
Partea a V-a: Curtea de la Iași ca centru cultural și informativ european
1. Rețeaua de informatori și rolul lui Constantin Daponte
Cârmuitor al unui stat de frontieră aflat la ceea ce contemporanii numeau „marginea Imperiului Otoman”, Constantin Mavrocordat transformase curțile sale domnești într-o adevărată centrală de informații. El trebuia să detecteze, să traducă și să trimită cele mai „așteptate” și proaspete știri externe direct către cancelaria marelui vizir (așa cum o dovedește o poruncă otomană din 17 martie 1741), menținând în acest scop o rețea uriașă de agenți plătiți în principalele capitale europene.
Un prețios și indispensabil ajutor în redactarea acestor chestiuni turcești complicate și în codificarea mesajelor trimise demnitarilor de la Stambul îl oferea lui Constantin Mavrocordat învățatul cronicar și secretar grec Constantin Daponte (cunoscut sub numele monahal de Chesarie), un apropiat de mare încredere al principelui.
În slujba directă a domnitorului s-a aflat, de asemenea, renumitul chirurg francez Jean Benoit Locman, stabilit oficial în anul 1741 în Moldova împreună cu fiii săi: Pierre, Etienne și Antoine. Această familie de medici și intelectuali a jucat un rol ambiguu și fascinant, slujind în mod special interesele diplomatice ale Franței în Moldova, dar oferindu-i în același timp lui Mavrocordat acces la secretele cabinetului de la Versailles.
Nu întâmplător, în acești ani, capuchehaialele principelui raportau cu mândrie de la Constantinopol că în cartierul Stavrodromion (cartierul general al ambasadorilor occidentali de la Poartă), noutățile și analizele politice sosite acolo prin stăruințele și scrisorile lui Constantin Mavrocordat se detașau clar de restul corespondenței, dezvăluind „multă gândire”, profunzime analitică și o pricepere rară în strângerea și coroborarea informațiilor.
2. Costurile reprezentării diplomatice: Cazul Markos Katsaitis
Această poziție de protector al solilor, curierilor și emisarilor străini implica însă cheltuieli logistice și financiare gigantice pentru transmiterea rapidă a corespondenței către Poartă, Polonia, Rusia sau Austria. Toate aceste costuri legate de cai de poștă, escorte militare și daruri de protocol erau suportate direct de vistieria țării, care era obligată ulterior să le recupereze prin majorări de taxe impuse pe seama contribuabililor de rând.
Valoroase detalii despre această atmosferă cosmopolită se regăsesc în memorialul de călătorie al învățatului sosit de la Veneția, Markos Antonios Katsaitis, care s-a aflat la Iași în toamna anului 1742 și a lăsat descrieri entuziaste despre personalitatea remarcabilă a principelui fanariot. Katsaitis nota că la Curtea de la Iași se respira un aer cultural occidental: aici activa permanent medicul francez Joseph Bertin și marchizul de Magnan, un aristocrat francez utilizat de domnitor în mod special pentru redactarea elegantă și corectă a corespondenței diplomatice în limba franceză către Curțile imperiale ale Rusiei și Austriei.
Capitala ieșeană devenise astfel un mediu de viață elevat și rafinat, un adevărat salon umanist unde temporar și-au găsit adăpost și recunoaștere artiști europeni de prim rang, precum celebrul pictor genovez Jean-Étienne Liotard (care a realizat portrete ale familiei domnești) sau învățatul medic aromân Petru Depasta.
Partea a VI-a: Succesiunea lui Ioan Mavrocordat în Moldova (1743–1747)
La finalul acestei strălucite perioade administrative, interesele de la Constantinopol s-au reconfigurat, iar Poarta a decis să-l schimbe pe Constantin, numindu-l în locul său pe fratele acestuia, Ioan Mavrocordat (20/31 iulie 1743 – mai 1747). Perioada sa de guvernare a reprezentat însă o regresie vizibilă în raport cu managementul riguros al fratelui său. Sub domnia lui Ioan, s-au accentuat rapid și abuziv obligațiile fiscale ale contribuabililor, fapt ce a adus din nou multă „greutate, jaf și nevoie” pentru masele de țărani numiți în documente „bieții săraci”.
În schimb, marii boieri pământeni și în special boierii de țară (cei din provincii), profitând din plin de imunitățile fiscale și juridice largi pe care noul domnitor le-a acordat în schimbul liniștii politice, și-au sporit considerabil avuțiile personale prin exploatarea cruntă a clăcașilor.
Noul domnitor, descris de contemporani ca fiind un spirit superficial și un mare iubitor de petreceri costisitoare, a abandonat treburile administrative dificile ale țării pe seama dregătorilor săi greci. Ioan Mavrocordat a acordat o atenție exclusivă amenajării unor locuri de desfătare și lux personal; printre acestea s-a numărat celebrul Foișor de lemn clădit de el pe dealul mănăstirii Cetățuia din Iași, situat în preajma heleșteului de la Frumoasa, unde domnul își petrecea majoritatea timpului în petreceri fastuoase, izolat de problemele grave ale populației.
Guvernarea sa dezastruoasă s-a încheiat brusc în primăvara anului 1747, în urma acumulării unui val uriaș de reclamații, plângeri și învinuiri grave trimise de boieri la Stambul. În aceste documente otomane, Ioan Mavrocordat era descris oficial ca un „tiran mare, abuziv și un foarte rău platnic” al tributului către sultan.
Această realitate a fost confirmată în detaliu și de rapoartele trimise de agentul diplomatic saxono-polon de la Constantinopol, învățatul levantin Crescente Francesco Giuliani (mai 1747), care a asistat direct la prăbușirea politică și mazilirea definitivă a acestui membru al familiei Mavrocordat.
Partea a VII-a: Competițiile dinastice din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea (1744–1763)
1. Costul exorbitant al puterii: 600 de pungi de aur
În timp ce Ioan guverna la Iași, Constantin Mavrocordat reușise să revină pe tronul de la București, fiind numit pentru a patra oară în Țara Românească (iulie 1744 – aprilie 1748). Prețul acestei noi numiri fusese însă unul exorbitant, demonstrând escaladarea corupției la Poartă.
Rapoartele diplomatice secrete din 25 mai și 25 august 1744 fac referiri explicite la suma inițială de 600 de pungi de bani cheltuită cash de noul principe pentru a obține mazilirea și înlăturarea rivalului său de moarte, Mihai Racoviță. Sursele diplomatice ale vremii remarcau cu un umor cinic cum „aceste mari familii de greci din Fanar își scot pur și simplu ochii una alteia” pentru scaunele domnești, cel înlăturat din scaun (Racoviță) fiind arestat și exilat din nou pe insula Lemnos (Limia).
Prețul total al întronării a fost mult mai mare în realitate: sursele documentare otomane și europene apreciau că, pe lângă suma inițială, lui Constantin Mavrocordat „i se mai storseseră prin șantaj încă 2.550 de pungi de aur” de către marele vizir, sumă la care se adăugau și datorii uriașe pe care atât el, cât și fratele său Ioan le contractaseră direct de la hanul tătar al Crimeii încă de la numirea lor inițială în domnie, o relație financiară periculoasă detaliată într-un raport diplomatic din 1 iulie 1745.
2. A treia domnie în Moldova și desființarea veciniei (1749)
În primăvara anului 1748, o nouă rocadă dinastică l-a adus pe Constantin Mavrocordat pentru a treia oară pe tronul Moldovei (aprilie 1748 – 20/31 august 1749), în locul lui Grigore al II-lea Ghica. Deși mandatul a fost scurt, el a rămas crucial în istoria socială a țării.
Principele a aplicat și la Iași nucleul programului său reformator: în iunie 1749, printr-o hotărâre solemnă a Divanului și a Bisericii, a fost desființată oficial vecinia (forma moldovenească a iagăbăniei sau serbiei), țăranii dependenți fiind declarați liberi din punct de vedere juridic, transformându-se în clăcași obligați doar la zile de muncă reglementate pe moșiile boierești.
Concomitent cu această reformă socială de anvergură, beneficiind de sprijinul militar al pașei de Hotin, Constantin Mavrocordat a continuat demersurile sale ferme în vederea izgonirii definitive a negustorilor turci ambulanți – cunoscuți sub numele de lazi – din interiorul țării. Măsura era extrem de populară, fiind menită să pună stavilă jafurilor, violențelor și concurenței comerciale neloiale pe care acești comercianți otomani înarmați le practicau în mod curent în târgurile și orașele moldave, ruinând negustorii locali.
În tot acest interval, domnul a menținut excelente raporturi politice și economice cu ambasadorul Olandei la Poartă, Elbert de Hochepied. Comunicațiile se desfășurau în mare secret prin intermediul unui medic și agent cultural de încredere, doctorul Andrea Frydenryk, așa cum o atestă scrisorile cifrate din 13/24 iulie, 13/24 octombrie 1748 și 20 februarie/2 martie 1748.
3. „Arendașii sultanului”: Mazilirea și exilul la Mitilene
Cunoscând în detaliu starea de totală dependență politică și financiară a principilor fanariți față de capriciile Porții, ambasadorul Franței la Constantinopol, Roland Puchot, conte Des Alleurs, formula la 10 august 1748 o concluzie amară și realistă într-o depeșă trimisă la Paris:
„...principii din Valahia și Moldova nu înseamnă absolut nimic astăzi în plan politic autonom; ei sunt doar un fel de arendași temporari ai sultanului, care îi alege și îi schimbă periodic dintre grecii din Fanar după bunul său plac și în funcție de sumele oferite.”
Această definiție cinică s-a aplicat perfect lui Mavrocordat în august 1749. Urmărind să-i prelungească formal domnia în schimbul unei sume suplimentare, noul mare vizir Abdulah Pașa i-a cerut direct principelui o sumă masivă de 300 de pungi de bani. Devenit insolvabil și refuzând demn și categoric această propunere abuzivă de extorcare, Constantin Mavrocordat a cunoscut imediat nu doar umilința mazilirii instantanee, ci și mânia sultanului.
El a fost arestat și trimis în exil cu detenție severă în faimosul turn fortificat Lemnos, fiind mutat ulterior pe ostrovul Mitilene (Lesbos), după cum consemnează cu durere biograful și prietenul său apropiat, Petru Depasta. În scaunul rămas vacant de la Iași a fost instaurat imediat rivalul său, Constantin Racoviță.
Mavrocordat nu a abandonat însă lupta. Rapoartele diplomatice venețiene din 3 martie și 7 aprilie 1753, redactate de bailul Antonio Diedo, se referă pe larg la intensele uneltiri secrete pe care eliberatul Mavrocordat le întreprindea, cu mari cheltuieli financiare, împotriva lui Grigore al II-lea Ghica, deși nu a reușit să-l înlăture imediat din scaun.
Împotriva intrigilor sale și a legăturilor sale suspecte cu pașalele din provinciile arabe (Cairo și Saida) și cu kapudanii (amiralii) flotei otomane au fost luate la un moment dat severe măsuri de supraveghere de către spionajul turcesc, principele urmărind permanent să submineze din umbră pozițiile politice ale adversarilor săi din familiile Racoviță și Ghica.
4. Conflictul cu sultanul Mustafa al III-lea și închisoarea de la Șapte Turnuri
Prin activarea vechilor sale rețele, Constantin Mavrocordat a reușit să revină în fruntea Țării Românești pentru a cincea oară (8/19 februarie 1756 – august 1758). El a continuat pe calea legăturilor tainice și a corespondenței cifrate cu capuchehaialele sale de la Stambul să urzească planuri pentru eliminarea concurenței fanariote.
Aceste uneltiri au fost însă interceptate de noul și autoritarul sultan Mustafa al III-lea (1757–1774), fapt relevat într-un raport din 30 septembrie 1757 al bailului venețian Francesco Foscari. Padișahul, socotind că aceste manevre reprezentau o complicitate periculoasă la intrigă, o sursă de extorcări masive de bani și o amenințare la adresa ordinii publice din Imperiul Otoman, a reacționat dur: l-a înlăturat din scaun în august 1758 și a ordonat închiderea lui Mavrocordat în faimoasa închisoare de stat Edikulè (Castelul celor Șapte Turnuri) din Constantinopol, aceeași soartă punitivă având-o și demnitarii otomani complici, unii suferind și confiscarea averilor și exilul.
Partea a VIII-a: Amurgul unui reformator: Ultima domnie și sfârșitul tragic la Galați (1761–1769)
1. A șasea domnie în Muntenia și opoziția Dudștilor
În ciuda deturnărilor și a episoadelor de încarcerare, datorită uriașelor sale legături păstrate cu înalți demnitari ai Porții și ca recunoaștere a serviciilor aduse în trecut puterii otomane, Constantin Mavrocordat obținea în vara anului 1761 cea de-a șasea domnie – și ultima – în Țara Românească (5/16 iunie 1761 – 20 martie 1763). Însă nici acest ultim mandat muntean nu a fost scutit de conflicte violente pentru putere cu marea boierime autohtonă, care îi era profund potrivnică din cauza reformelor sale fiscale care le limitau privilegiile istorice.
De această dată, opoziția dură a fost condusă de frații Constantin și Nicolae Dudescu (foști mari cluceri) și de marele spătar Dumitrache Ghica. Acești demnitari au trimis memorii oficiale la Stambul în care îl acuzau direct pe domnitor că a extras în mod abuziv din țară suma uriașă de 10.000 de pungi de bani pentru interesul său privat, beneficiind în acest jaf de sprijinul logistic al marelui vistier Mihai Cantacuzino-Măgureanu. În urma acestor plângeri bine organizate, domnul a fost din nou mazilit în martie 1763 și întemnițat la Edikulè împreună cu toți colaboratorii săi, deși ancheta otomană ulterioară a dovedit că denunțul boierilor Dudești fusese complet neîntemeiat și fals, fiind dictat doar de ură politică.
2. Războiul Ruso-Turc (1768–1774) și moartea principelui
Eliberat din nou din Turnul celor Șapte Turnuri, după încă șapte ani lungi de așteptare și intrigi în Fanar, Constantin Mavrocordat a redobândit pentru a patra și ultima oară tronul de la Iași (18/29 iunie – 4/15 decembrie 1769). Această ultimă domnie s-a desfășurat în condițiile apocaliptice ale declanșării războiului ruso-turc (1768–1774), conflagrație ce avea să-i fie fatală.
În toamna anului 1769, armatele țariste au înaintat rapid, forțând oastea otomană să părăsească în panică cetatea Hotin și să se retragă în dezordine pe la Țuțora către Dunăre. În aceste împrejurări dramatice, principele, bătrân și bolnav, silit de împrejurări să se retragă din calea rușilor, a fost interceptat și prins la Galați de către un detașament de avangardă din armata țaristă, la data de 21 noiembrie/1 decembrie 1769.
Fiind suferind și manifestând o atitudine de profundă demnitate și ostilitate față de prezența abuzivă a trupelor țariste în Moldova, Mavrocordat a intrat într-o dispută verbală aprinsă cu militarii ruși. În urma unor acuzații vehemente aduse de principe unui ofițer rus cu privire la jafurile comise de soldați, acesta din urmă a reacționat sălbatic, atacându-l pe domnitor cu sabia și rănindu-l grav la cap.
Agravându-se rapid starea sănătății sale din cauza rănii infectate și a condițiilor mizere din timpul transportului forțat înapoi spre Iași, în puține zile de la sosire, marele reformator a încetat din viață la Curtea domnească, fiind înmormântat cu onoruri princiare discrete.
Concluzii: Moștenirea unui spirit iluminat
Constantin Mavrocordat a reprezentat, fără îndoială, un spirit profund luminat în cadrul unei epoci istorice complexe, situată la granița dintre preiluminismul european și despotismul otoman. El nu s-a limitat la rolul de simplu colector de taxe, ci a fost un real promotor de reforme structurale curajoase și un mare sprijinitor al culturii naționale. El a impus obligativitatea alfabetizării preoților, a sprijinit tipărirea de cărți în limba română și a deschis școli publice.
Recunoașterea valorii sale a fost contemporană cu el: învățatul medic și secretar Petru Depasta i-a dedicat o scriere istorică de tip elogios, intitulată Constantin vodă sau scrisoarea faptelor vrednice de pomenire întâmplate în Dacia sub Constantin Mavrocordat, o lucrare ce încerca să fixeze în memoria europeană reformele sale.
Domniile Mavrocordaților, și îndeosebi cele ale principelui Constantin, s-au desfășurat în paralel sau urmându-le pe acelea ale Racovițeștilor și Ghiculeștilor, definind o întreagă epocă de tranziție în care structurile medievale ale Principatelor Române au fost treptat înlocuite cu instituțiile moderne ale statului centralizat.
Sursa: Coord. Paul Cernovodeanu, Istoria Romanilor, Academia Romana, Vol. VI
Comentarii
Trimiteți un comentariu